luni, 13 decembrie 2010
Succesul tragic...
cam aşa aş defini filozofia cea mai populară a zilelor noastre. Cei mai mulţi sau, în orice caz, cei mai gălăgioşi oameni trăiesc pentru a avea succes. Nu ai succes, eşti un învins. Succes tragic, din moment ce devine o ghilotină cu public, mass-media şi alte mase veşnic înfometate de asemenea mese. Tragic pentru că este o închidere. Şi tragic pentru că nu aparţine unui erou "tragic"... această abordare (creştină) fiind către polul nelimitat, valorificând suferinţa, chiar cu preţul de "a umbla cu capul spart" (fii atent!). O diferenţă de libertate similară celei între un rânjet "chitit" şi un zâmbet (nelimitat, deşi formal poate fi ! abia perceptibil). Da, că, în general, masele se supără dacă le trezeşti. Asta nu trebuie să ne taie speranţa, credinţa, abnegaţia sau relaxarea ci să le nuanţeze, întărească, să ne inspire la o eficienţă: faci ce poţi în condiţiile date. Nu poţi urî masele, nici măcar răspunzându-le cu aceeaşi monedă. Ar însemna să iei prea în serios acest termen abstract: mase. Şi să ratezi esenţa: persoana.
marți, 7 decembrie 2010
de Tudor Muşatescu
Domniei-sale domnului
preşedinte al Tribunalului M.
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul V. Gh. Pelinescu, secretar al primăriei din comuna Lăicăi, plasa Râuşor, jud. Muscel, cu onoare vă rog să binevoiţi a intenta acţiune de divorţ în privinţa soţiei mele legitime Elisaveta V. Pelinescu (născuta de familie Elisaveta V. Căcăuga) pentru motivele determinante pe care le voi transmite mai jos şi anume, părăsirea de domiciliu a casei, care ea, neînţelegând firul vieţii mele de om cult, m-a părăsit lăsându-mă într-o situaţie neutră, cât şi foarte incomensurabilă pentru situaţia de care dispun în comună ca funcţionar superior şi om de lege, fiind bugetar de carieră iar nu numit prin mijloace de politică.
Într-adevăr, după cum pot dovedi şi cu martorii oculari cu care mă găseam împreună când am constatat faptul că fugise de acasa şi anume: nea Costică – că fiind beat şi din altă comună, nu mai ştia şi mai cum îl cheamă, întrucât ne-am cunoscut la han, Ion Trandafir, lăutar şi rom, Ion Nercea, cobzar şi rom şi V. Pantilică, ţambalagist şi rom - toţi tigani şi artişti din această comună – alatăieri, duminică, pe la orele unsprezece seara, întorcându-mă acasă cam cu chef şi dorind a intra în posesiunea soţiei mele, am intrat în casă, împreună cu martorii care cânta şi unde, spre marea mea concurenţă, am găsit pe soţia mea eminamente descinsă de fotă şi beată de rachiu de drojdie, în stare de adulter cu numitul Matei Birică, derbedeu din această cumună. Exprimându-mi dorinţa să-i omor, am fost dezarmat de către martorii cu care venisem, luându-mi toporul din mână, după care am fost maltrataţi prin bătaie de către numitul Matei Birică, iar martorii daţi afară prin picioare în instrumente şi în alte părţi ale corpului, în timp ce soţia mea juca în cămaşă, adresându-ne cuvinte murdare şi arătându-ne corpul delict. Faţă de această faptă, am pornit imediat cu martorii după mine spre a cere ajutor în sat, drept care întorcându-ne după un sfert de ceas, sau cât o fi trecut, împreuna cu toţi locuitorii ce-i strigasem cerând ajutor, nu am mai găsit pe nimeni acasa, cei doi dispărând în negura timpurilor, cu brişca ce-o-nhămase la iapă, înca de la ora 9 seara, după cum am aflat ulterior şi mai pe urmă...
În aceasta situaţiune climaterică care este foarte de ultragiu pentru mine, vă rog să binevoiţi d-le preşedinte a intenta acţiunea de divorţ pe motivele ce le-am exclamat mai sus.
Ca încheiere, adaog că nu se poate o femeie ca eu să fiu de râsul ei, căci toţi bărbaţii ne-am pierde prestigiul nostru de soţi, ca gen, număr şi persoană. Cer şi cheltuieli de judecată cum şi plata instrumentelor ce au fost sparte, căci martorii nu mai are cu ce să cânte.
Primiţi vă rog asigurarea deosebitului meu respect,
V. Gh. Pelinescu
preşedinte al Tribunalului M.
DOMNULE PREŞEDINTE,
Subsemnatul V. Gh. Pelinescu, secretar al primăriei din comuna Lăicăi, plasa Râuşor, jud. Muscel, cu onoare vă rog să binevoiţi a intenta acţiune de divorţ în privinţa soţiei mele legitime Elisaveta V. Pelinescu (născuta de familie Elisaveta V. Căcăuga) pentru motivele determinante pe care le voi transmite mai jos şi anume, părăsirea de domiciliu a casei, care ea, neînţelegând firul vieţii mele de om cult, m-a părăsit lăsându-mă într-o situaţie neutră, cât şi foarte incomensurabilă pentru situaţia de care dispun în comună ca funcţionar superior şi om de lege, fiind bugetar de carieră iar nu numit prin mijloace de politică.
Într-adevăr, după cum pot dovedi şi cu martorii oculari cu care mă găseam împreună când am constatat faptul că fugise de acasa şi anume: nea Costică – că fiind beat şi din altă comună, nu mai ştia şi mai cum îl cheamă, întrucât ne-am cunoscut la han, Ion Trandafir, lăutar şi rom, Ion Nercea, cobzar şi rom şi V. Pantilică, ţambalagist şi rom - toţi tigani şi artişti din această comună – alatăieri, duminică, pe la orele unsprezece seara, întorcându-mă acasă cam cu chef şi dorind a intra în posesiunea soţiei mele, am intrat în casă, împreună cu martorii care cânta şi unde, spre marea mea concurenţă, am găsit pe soţia mea eminamente descinsă de fotă şi beată de rachiu de drojdie, în stare de adulter cu numitul Matei Birică, derbedeu din această cumună. Exprimându-mi dorinţa să-i omor, am fost dezarmat de către martorii cu care venisem, luându-mi toporul din mână, după care am fost maltrataţi prin bătaie de către numitul Matei Birică, iar martorii daţi afară prin picioare în instrumente şi în alte părţi ale corpului, în timp ce soţia mea juca în cămaşă, adresându-ne cuvinte murdare şi arătându-ne corpul delict. Faţă de această faptă, am pornit imediat cu martorii după mine spre a cere ajutor în sat, drept care întorcându-ne după un sfert de ceas, sau cât o fi trecut, împreuna cu toţi locuitorii ce-i strigasem cerând ajutor, nu am mai găsit pe nimeni acasa, cei doi dispărând în negura timpurilor, cu brişca ce-o-nhămase la iapă, înca de la ora 9 seara, după cum am aflat ulterior şi mai pe urmă...
În aceasta situaţiune climaterică care este foarte de ultragiu pentru mine, vă rog să binevoiţi d-le preşedinte a intenta acţiunea de divorţ pe motivele ce le-am exclamat mai sus.
Ca încheiere, adaog că nu se poate o femeie ca eu să fiu de râsul ei, căci toţi bărbaţii ne-am pierde prestigiul nostru de soţi, ca gen, număr şi persoană. Cer şi cheltuieli de judecată cum şi plata instrumentelor ce au fost sparte, căci martorii nu mai are cu ce să cânte.
Primiţi vă rog asigurarea deosebitului meu respect,
V. Gh. Pelinescu
luni, 29 noiembrie 2010
Omnipotentul gânditor de prestigiu în impostura de la Haimangia sau din culisele unui Ulise (Nimeni) nerătăcitor
Prezent la Festivalul Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF) 2010, filmul "Portretul luptătorului la tinereţe" a luat premiul pentru imagine şi premiul publicului. Premiul pentru imagine l-a acordat juriul, "nu pentru că filmul este românesc, ci pentru că, pur şi simplu, a fost cel mai bun". Premiul publicului, pentru că aşa a introdus la urne publicul. Sala a fost plină şi a votat. S-a infirmat teoria conform căreia poporul vrea manele şi de aceea primeşte manele. Şi s-a confirmat că abundenţa kitsch-ului roz-moloz de pe piaţa TV nu apare numaidecât datorită cererii spectatorilor, ci, mai degrabă, realităţii că este mai greu să emiţi documentat, sructurat, intelectual (făcând legături interioare pe tema subiectului), creativ, sensibil si nu sensibilos etc. În ziua următoare, la nişte alegeri politice - lansarea politică a lui Teo Trandafir - au votat nici 15% dintre cei care puteau vota, victoria înregistrându-se cu un scor de 54%. Unde mai pui că era vorba şi de un realizator foarte "popular" de emisiuni TV.
Aşteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu şi-a propus această laborioasă şi pretenţioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretenţioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.
Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.
Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.
Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."
Aici cred că stă profunzimea filmului. Naraţiunea sacadată şi densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-şi-minte) să-şi facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HĂITUIALĂ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulţi dintre ei de formaţie intelectuală, mulţi plecaţi din şi susţinuţi de comunitatea sătească. Permanent au fost vânaţi pentru a fi terfeliţi, pentru a fi jucaţi în picioare şi la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâţi (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susţineau: dacă nu li s-a putut smulge credinţa, li s-au smuls unghiile, dinţii. Au fost mutilaţi pe viaţă, când nu li s-a smuls viaţa.
Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar şi oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulţi români n-au putut vedea mai mult decât blidul din faţă, au existat şi români care nu s-au lăsat atârnaţi. Sunt sfinţii noştri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale ţării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".
În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepţia stilului d-lui Andrei Pleşu, stil care a făcut şcoală în telectualitatea românească şi care sună cam aşa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunţa,/ la o adică ai spus senzaţional de împănat şi aşa şi aşa,/ păstrează "puterea", influenţa,/ echipa câştigătoare şi de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ţi poate afecta "situaţiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?"
Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiţi şi care au ştiut să dăruiască, la apropiaţii mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar şi mai controlabil: mi-e mai aproape cămaşa decât cartierul. Dar care sunt personalităţile, imaginile conştientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este uşor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiţia? Sau comunismul şi mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârşit" a comuniunii cu ţărâna şi cu înaintaşii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitaţii ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ş.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenţia unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiţi din Făgăraş. Acei veşnic tineri: ne-ar fi buni de sfinţi. Cine îi numeşte hipioţi soioşi (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliţie culturală sau politică, evreiască sau internă (avem şi noi căpuşele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).
De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut potentaţii epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proştii! Nu le plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, aţele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Zice un CTP pe post de CTC cu gând "greu": "Cu ce gând am ieşit de la "Portretul…" văzut împreună cu maximum 10 inşi în sala Studio? Unul simplu, dar greu: împotriva celor care le răpesc libertatea, românii trebuie să înveţe să lupte în stradă, nu în munţi." Şi când o coborî în stradă îi dăm şi credit... din foarfece. Haimanagiilor marinari şi pescuitori în mlaştini, docţi sau nu, le trebuie oameni aplatizaţi, consumatori fideli şi, mai ales, dependenţi; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuţie un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafaţă. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgăraşilor, Toma Arnăuţoiu, cel care a fost vârful rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat (Nucşoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veşnic sunătoare".
PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului - "Lupii singuratici sunt simpatici" - despre "Portretul luptătorului la tinereţe". Simptomatic, după două zile, toate comentariile cititorilor acelui articol au fost şterse, lăsându-se un acoperitor "Nu exista comentarii". Pe când majoritatea comentariilor, si au fost multe şi decente, ba chiar cu (in)formaţie culturală, chiar dacă îl trăgeau de urechi pe CTP. Spuneam...
Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în faţa replicii alese a dvs. faţă de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand şi filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar şi suprinde magistral, până la senzaţia fizică, uneori de halucinaţie a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenţilor, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa şi meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor faţă de "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentenţios, categoric, senzaţional de casant, aparent fără negoţ, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleşu, CTP face parte din aceeaşi specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeaşi poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaş. Face parte din aceeaşi "intelighenţie oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înţelept ca un şarpe şi curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conştiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoşeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt şi "eficient" subiectul rezistenţei. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenuşie, nici măcar nu se oboseşte să se documenteze. Măcar să fi citit cărţile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moşul să scrie şi cărţi - , înainte de a-l cuprinde plictiseala şi de a concluziona, cam târziu totuşi la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieşitul în stradă (se putea oare atunci aşa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjuraţi fiind, din toate părţile, de lagărul de emanaţie bolşevică?). Mai mult, deşi majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăşi) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicseşte să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce îşi dă cu părerea geopolitică şi nu numai, din moment ce îşi afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărţile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.
D-le CTP, am înţeles că stilul dvs. cultivă şi o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar şi un "vedetism", o imagine de matketing - vezi şi poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea staţi la pândă la lucrurile bune, sau cu tendinţă bună. În calitate de "conştiinţă a ţării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea aţi găsit calităţi de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuşi, prima producţie care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic şi, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare şi îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viaţă" puteţi fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Şi mă deranjează că prezenţa multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spaţiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe faţă sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău şi oarecum plictisit că preocuparea intelectualităţii titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naţionale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulţi intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparaţia este asemenea celei între "folclorul" ţigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situaţiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitaţie ("i-a zis-o") sau calmare (ştim noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulaţi o carte), lipsă de largă respiraţie. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim şi noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice şi "gurnalistice", pare că ne limpezim şi împiciorogăm speranţe. Pare să vie, să îşi facă loc o rază de altceva.
Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a şuntat-o, păcălit-o şi fraudat-o îndeajuns ca să ne menţinem statutul şi, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: staţi liniştiţi la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiţi şi noi avem grijă de restul.
Aşteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu şi-a propus această laborioasă şi pretenţioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretenţioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.
Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.
Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.
Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."
Aici cred că stă profunzimea filmului. Naraţiunea sacadată şi densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-şi-minte) să-şi facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HĂITUIALĂ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulţi dintre ei de formaţie intelectuală, mulţi plecaţi din şi susţinuţi de comunitatea sătească. Permanent au fost vânaţi pentru a fi terfeliţi, pentru a fi jucaţi în picioare şi la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâţi (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susţineau: dacă nu li s-a putut smulge credinţa, li s-au smuls unghiile, dinţii. Au fost mutilaţi pe viaţă, când nu li s-a smuls viaţa.
Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar şi oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulţi români n-au putut vedea mai mult decât blidul din faţă, au existat şi români care nu s-au lăsat atârnaţi. Sunt sfinţii noştri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale ţării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".
În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepţia stilului d-lui Andrei Pleşu, stil care a făcut şcoală în telectualitatea românească şi care sună cam aşa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunţa,/ la o adică ai spus senzaţional de împănat şi aşa şi aşa,/ păstrează "puterea", influenţa,/ echipa câştigătoare şi de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ţi poate afecta "situaţiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?"
Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiţi şi care au ştiut să dăruiască, la apropiaţii mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar şi mai controlabil: mi-e mai aproape cămaşa decât cartierul. Dar care sunt personalităţile, imaginile conştientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este uşor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiţia? Sau comunismul şi mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârşit" a comuniunii cu ţărâna şi cu înaintaşii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitaţii ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ş.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenţia unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiţi din Făgăraş. Acei veşnic tineri: ne-ar fi buni de sfinţi. Cine îi numeşte hipioţi soioşi (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliţie culturală sau politică, evreiască sau internă (avem şi noi căpuşele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).
De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut potentaţii epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proştii! Nu le plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, aţele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Zice un CTP pe post de CTC cu gând "greu": "Cu ce gând am ieşit de la "Portretul…" văzut împreună cu maximum 10 inşi în sala Studio? Unul simplu, dar greu: împotriva celor care le răpesc libertatea, românii trebuie să înveţe să lupte în stradă, nu în munţi." Şi când o coborî în stradă îi dăm şi credit... din foarfece. Haimanagiilor marinari şi pescuitori în mlaştini, docţi sau nu, le trebuie oameni aplatizaţi, consumatori fideli şi, mai ales, dependenţi; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuţie un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafaţă. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgăraşilor, Toma Arnăuţoiu, cel care a fost vârful rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat (Nucşoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veşnic sunătoare".
PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului - "Lupii singuratici sunt simpatici" - despre "Portretul luptătorului la tinereţe". Simptomatic, după două zile, toate comentariile cititorilor acelui articol au fost şterse, lăsându-se un acoperitor "Nu exista comentarii". Pe când majoritatea comentariilor, si au fost multe şi decente, ba chiar cu (in)formaţie culturală, chiar dacă îl trăgeau de urechi pe CTP. Spuneam...
Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în faţa replicii alese a dvs. faţă de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand şi filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar şi suprinde magistral, până la senzaţia fizică, uneori de halucinaţie a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenţilor, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa şi meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor faţă de "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentenţios, categoric, senzaţional de casant, aparent fără negoţ, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleşu, CTP face parte din aceeaşi specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeaşi poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaş. Face parte din aceeaşi "intelighenţie oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înţelept ca un şarpe şi curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conştiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoşeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt şi "eficient" subiectul rezistenţei. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenuşie, nici măcar nu se oboseşte să se documenteze. Măcar să fi citit cărţile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moşul să scrie şi cărţi - , înainte de a-l cuprinde plictiseala şi de a concluziona, cam târziu totuşi la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieşitul în stradă (se putea oare atunci aşa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjuraţi fiind, din toate părţile, de lagărul de emanaţie bolşevică?). Mai mult, deşi majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăşi) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicseşte să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce îşi dă cu părerea geopolitică şi nu numai, din moment ce îşi afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărţile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.
D-le CTP, am înţeles că stilul dvs. cultivă şi o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar şi un "vedetism", o imagine de matketing - vezi şi poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea staţi la pândă la lucrurile bune, sau cu tendinţă bună. În calitate de "conştiinţă a ţării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea aţi găsit calităţi de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuşi, prima producţie care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic şi, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare şi îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viaţă" puteţi fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Şi mă deranjează că prezenţa multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spaţiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe faţă sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău şi oarecum plictisit că preocuparea intelectualităţii titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naţionale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulţi intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparaţia este asemenea celei între "folclorul" ţigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situaţiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitaţie ("i-a zis-o") sau calmare (ştim noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulaţi o carte), lipsă de largă respiraţie. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim şi noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice şi "gurnalistice", pare că ne limpezim şi împiciorogăm speranţe. Pare să vie, să îşi facă loc o rază de altceva.
Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a şuntat-o, păcălit-o şi fraudat-o îndeajuns ca să ne menţinem statutul şi, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: staţi liniştiţi la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiţi şi noi avem grijă de restul.
miercuri, 24 noiembrie 2010
Naţionala "rock" a României sau "meandrele concretului" la proba sabiei (file de sociologie contemporană, secţiunea bagabonţi cu aură)
Un maimuţoi închipuit şi plagiator. L-am cunoscut cu ocazia nunţii mele pe Adi Manolovici, "fondatorul naţionalei rock a României", recomandat de taică-miu, care îi fusese profesor de fizică. Am făcut prostia să am încredere în el şi să-l chem să cânte la o nuntă facută un pic mai, să zicem, în lipsa de un cuvânt mai potrivit si mai puţin arogant, necopiat (ne-am bucurat să înlocuim vienezul vals cu o breaza şi de asemenea fadul "la mulţi ani" cu o urare boierească, mai veche). Individul menţionat + gaşca lui, i.e. "Adi Manolovici Syndycate", n-au avut cuvânt, onoare, şi nici recurs la onoare, chiar dacă i-am creditat cu vârf ŞI ÎNDESAT până la capăt.
Mă refer la A.M. şi subînţeleg, liderul evident, capul acestei găşti. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-şi face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" şi apoi admis "cu zece curat"), face "naţionala de rock" şi câteva personalităţi reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că şi la "prestidigitaţie" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.
Eu am plătit preţul naivităţii mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunţii - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire preţul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, şi, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonţi, nunta a răzbit atât pentru protagonişti, cât şi pentru cea mai mare parte a participanţilor. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat nişte plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepţia mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artişti fini, la sfârşit erau cu gura până la urechi... cică fericiţi de "reuşita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat şi DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", şi, deşi reacţia mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reuşit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile şi semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reuşit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopţi albe chiar înaintea nunţii, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.
Nu mai dezvolt despre clipurile înţepate cu imagini de fufe, dar şi cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înţepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzaţie de infractori când m-am intalnit cu A.M. şi Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos şi proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiduceşte" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector şi clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).
Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalţi - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependenţa de bagabonţi, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuşi, fie şi cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzaţiilor puţine, dar convergente că am de-a face cu nişte infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înţelegeţi că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliţie însemnă că nu te mai aştepti la aşa ceva, pentru că reclamaţia rămâne, chiar dacă ţi se înapoiază banii). Pur şi simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuşi cu mult mai puţin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viaţă, putea fi cireaşă la vârf acest maimuţoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!
Asta ar fi menţionarea prozaică şi igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ţine de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ţine de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar şi prin exteriorizare. O schiţă a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă şi pentru alţii, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez şi o observaţie pe care o preţuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") şi pe care, simplu vorbind, aş rezuma-o aşa: oameni buni, dacă vreţi să supravieţuiţi cu demnitate, hai să acordăm o atenţie sporită şi spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonţilor, a venit mai demult vremea să mai facem şi noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local şi concret, uneori chiar şi un a lua cu linguriţa şi nu cu polonicu’ din ce îţi bagă în faţă cei bonţi. Dacă această prezenţă de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viaţa. O simţire care, în virtutea unei drepte socotinţe a lucrurilor cu adevărat importante, ştie că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, şi orice altceva se construieşte peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter şi scriitor, acel don Quijote (de Băneşti), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - şi aici îi detaliez cumva remarca principială - că deşi acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi preţuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - şi se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puţin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaş, dar de fapt neomenos, care mai mult dospeşte problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate dispreţui, rămânând creştin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar şi arta - eficienţa abordării, meşteşugul - unei igiene sociale.
Ca principiu sociologic, cred că aceşti marţafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduţ”. Cu atât mai grave sunt consecinţele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învăţământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi laşi mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanş si perspicace atunci şi n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea şi combaterea ulterioară a oricăror surse de infecţie întâlnite.
Mă refer la A.M. şi subînţeleg, liderul evident, capul acestei găşti. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-şi face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" şi apoi admis "cu zece curat"), face "naţionala de rock" şi câteva personalităţi reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că şi la "prestidigitaţie" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.
Eu am plătit preţul naivităţii mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunţii - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire preţul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, şi, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonţi, nunta a răzbit atât pentru protagonişti, cât şi pentru cea mai mare parte a participanţilor. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat nişte plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepţia mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artişti fini, la sfârşit erau cu gura până la urechi... cică fericiţi de "reuşita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat şi DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", şi, deşi reacţia mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reuşit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile şi semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reuşit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopţi albe chiar înaintea nunţii, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.
Nu mai dezvolt despre clipurile înţepate cu imagini de fufe, dar şi cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înţepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzaţie de infractori când m-am intalnit cu A.M. şi Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos şi proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiduceşte" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector şi clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).
Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalţi - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependenţa de bagabonţi, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuşi, fie şi cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzaţiilor puţine, dar convergente că am de-a face cu nişte infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înţelegeţi că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliţie însemnă că nu te mai aştepti la aşa ceva, pentru că reclamaţia rămâne, chiar dacă ţi se înapoiază banii). Pur şi simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuşi cu mult mai puţin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viaţă, putea fi cireaşă la vârf acest maimuţoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!
Asta ar fi menţionarea prozaică şi igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ţine de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ţine de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar şi prin exteriorizare. O schiţă a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă şi pentru alţii, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez şi o observaţie pe care o preţuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") şi pe care, simplu vorbind, aş rezuma-o aşa: oameni buni, dacă vreţi să supravieţuiţi cu demnitate, hai să acordăm o atenţie sporită şi spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonţilor, a venit mai demult vremea să mai facem şi noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local şi concret, uneori chiar şi un a lua cu linguriţa şi nu cu polonicu’ din ce îţi bagă în faţă cei bonţi. Dacă această prezenţă de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viaţa. O simţire care, în virtutea unei drepte socotinţe a lucrurilor cu adevărat importante, ştie că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, şi orice altceva se construieşte peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter şi scriitor, acel don Quijote (de Băneşti), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - şi aici îi detaliez cumva remarca principială - că deşi acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi preţuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - şi se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puţin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaş, dar de fapt neomenos, care mai mult dospeşte problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate dispreţui, rămânând creştin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar şi arta - eficienţa abordării, meşteşugul - unei igiene sociale.
Ca principiu sociologic, cred că aceşti marţafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduţ”. Cu atât mai grave sunt consecinţele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învăţământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi laşi mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanş si perspicace atunci şi n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea şi combaterea ulterioară a oricăror surse de infecţie întâlnite.
miercuri, 10 noiembrie 2010
"Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpam" sau eroii cu portavoce
Domnilor Badea şi Ciutacu, oricât de importanţi şi de prezenţi pe
tv-uri aţi fi, nu-l mai bălăcariţi pe Dan Grigore, o Valoare românească (i.e. ceva care ne poate ramâne dincolo de vânzoleli, simpatii, glume de car- sau şan-tier etc) ! Mai ales d-l Badea cred că ar trebui să-şi ajusteze furoarea limbajului... cam prea de ciutan după blocuri. N-ar strica ceva autocontrol întru cultură - atribut specific omului, desigur "după facultăţi". E păcat să tot continuaţi aşa, mai ales pentru că puteţi fi inteligenţi (deci şi cultivaţi) şi cu un impact (plafonat, dacă vă tot menţineţi poziţia "culturală"). Păi ce slujim defapt sau indirect şi ce compromitem? E un iz de cultul propriei "personalităţi"? Care e grozăvia? Ce stil încurajăm? Lipsa de responsabilitate, ca să folosesc un eufemism pt. puseele vedetistice? Mai ales că, în vremurile astea, e păcat să ne atentăm încă o dată la craca/matca culturală, în loc să o sporim, emulăm, educaţia fiind poate ultima noastră şansă de a fi între noi şi în afară o naţie şi nu o mulţime. Mai băgaţi şi niţică cultură fără obsesia rating-ului ("turba importanţei şi furoarea notorietăţii"). Puneţi în paranteză nimicnicia orgoliului omenesc sau mai degrabă drăcesc, ca să nu ajungem minori vaccinaţi ("Iubesc naivitatea, dar nu de la barboşi[...] barboşii trebuie să (încerce să) fie înţelepţi").
Credeam că aveţi o legitimitate în revendicări. Din păcate, e o mascaradă populistă. Cu respect, dar şi revoltat, fără să arunc însă, nici măcar la shou, cu pantofi după dvs., cum am văzut la "autenticul" Badea, remarc mai mult gălăgie şi falsitate decât practică a "libertăţii", lipsei cenzurii, dreptul la comentariu: nu am fost publicat dacă am încercat să comentez civilizat, dar fără laude, pe acest subiect, pe blogul lui M. Badea. D-l Ciutacu a fost mai ingenios: a lăsat să se acumuleze o grămadă consistentă de comentarii - a trecut aproape o zi - şi abia apoi a publicat comentariul meu... îngropat de acea grămadă. Comentariul nu a fost lăsat să treacă nici la "Jurnalul naţional"... cei doi corifei sunt şi potentaţi (vorba ceea: în interes naţional); domnu' Tucă prea v-aţi "retras": faceţi interviu cu Costel Busuioc, dar uitaţi de Dan Grigore! Am dat de alţi doi potenţiali mari cârmaci, de data asta "new generation", cu substrat de cartier, ciumeţi de ciumeţi, amândoi fiind autodeclaraţi "geniali". Ce tinereţe şi speranţă! România va renaşte prin ei! Iată-ne rezistenţii din munţii morali!
Jos pălăria pentru eficienţa, implicarea şi caracterul d-lui Dan Grigore! Avem stringentă nevoie (parcă mai mult decât oricând) de astfel de repere, pentru a supravieţui în această anesteziatoare şi ambalagistică, şi cu atât mai perfidă, dictatură a consumismului!
tv-uri aţi fi, nu-l mai bălăcariţi pe Dan Grigore, o Valoare românească (i.e. ceva care ne poate ramâne dincolo de vânzoleli, simpatii, glume de car- sau şan-tier etc) ! Mai ales d-l Badea cred că ar trebui să-şi ajusteze furoarea limbajului... cam prea de ciutan după blocuri. N-ar strica ceva autocontrol întru cultură - atribut specific omului, desigur "după facultăţi". E păcat să tot continuaţi aşa, mai ales pentru că puteţi fi inteligenţi (deci şi cultivaţi) şi cu un impact (plafonat, dacă vă tot menţineţi poziţia "culturală"). Păi ce slujim defapt sau indirect şi ce compromitem? E un iz de cultul propriei "personalităţi"? Care e grozăvia? Ce stil încurajăm? Lipsa de responsabilitate, ca să folosesc un eufemism pt. puseele vedetistice? Mai ales că, în vremurile astea, e păcat să ne atentăm încă o dată la craca/matca culturală, în loc să o sporim, emulăm, educaţia fiind poate ultima noastră şansă de a fi între noi şi în afară o naţie şi nu o mulţime. Mai băgaţi şi niţică cultură fără obsesia rating-ului ("turba importanţei şi furoarea notorietăţii"). Puneţi în paranteză nimicnicia orgoliului omenesc sau mai degrabă drăcesc, ca să nu ajungem minori vaccinaţi ("Iubesc naivitatea, dar nu de la barboşi[...] barboşii trebuie să (încerce să) fie înţelepţi").
Credeam că aveţi o legitimitate în revendicări. Din păcate, e o mascaradă populistă. Cu respect, dar şi revoltat, fără să arunc însă, nici măcar la shou, cu pantofi după dvs., cum am văzut la "autenticul" Badea, remarc mai mult gălăgie şi falsitate decât practică a "libertăţii", lipsei cenzurii, dreptul la comentariu: nu am fost publicat dacă am încercat să comentez civilizat, dar fără laude, pe acest subiect, pe blogul lui M. Badea. D-l Ciutacu a fost mai ingenios: a lăsat să se acumuleze o grămadă consistentă de comentarii - a trecut aproape o zi - şi abia apoi a publicat comentariul meu... îngropat de acea grămadă. Comentariul nu a fost lăsat să treacă nici la "Jurnalul naţional"... cei doi corifei sunt şi potentaţi (vorba ceea: în interes naţional); domnu' Tucă prea v-aţi "retras": faceţi interviu cu Costel Busuioc, dar uitaţi de Dan Grigore! Am dat de alţi doi potenţiali mari cârmaci, de data asta "new generation", cu substrat de cartier, ciumeţi de ciumeţi, amândoi fiind autodeclaraţi "geniali". Ce tinereţe şi speranţă! România va renaşte prin ei! Iată-ne rezistenţii din munţii morali!
Jos pălăria pentru eficienţa, implicarea şi caracterul d-lui Dan Grigore! Avem stringentă nevoie (parcă mai mult decât oricând) de astfel de repere, pentru a supravieţui în această anesteziatoare şi ambalagistică, şi cu atât mai perfidă, dictatură a consumismului!
marți, 6 iulie 2010
Supravieţuire
Practica nu ne omoară în condiţiile în care ne pastrăm şi "exersăm" liber capacitatea de a iubi. Mai cu accidente, mai cu întoarceri în loc... real, aici şi acum, dar şi atunci şi dincolo - când aceste date transpar aici şi acum. O demonstrează până la capătul vieţii cei vânaţi/deţinuţi în perioada comunistă, pe motive politice. Este un "merit" al regimului această demonstraţie pâna la capăt. O demonstraţie supravieţuitoare, că iubirea de Dumnezeu... de oameni, de neam şi ţară - în condiţiile în care se putea da foarte uşor vina pe acestea (mai ales pe cele "abstracte") - au fost condiţii de Supravieţuire. Căci "nu mi-am rupt rădăcinile, ca să umblu ca un năuc pe tot globul. A profitat apoi şi arta mea" zicea şi un părinte al sculpturii moderne, pe nume Brâncuşi.
vineri, 11 iunie 2010
Dreapta socotinţă
Din Nicolae Steinhardt:
Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtutile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă.
...
Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.
...
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.
Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.
...
Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.
Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.
Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.
Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? Să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.
Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.
Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.
Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea [in cele duhovnicesti]. Ni se cere, adică, dragostea concretă.
...
În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. (…)
- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vine a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.
...
“Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.
...
Adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu <=> Dragostea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr.
marți, 1 iunie 2010
Vorbe de duh. Părintele Iustin Pârvu
- Acasă -
Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut ca oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care e identitatea ta în lume? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi ale viitorului? Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?
Un om obosit pe un drum de ţară, vara sub arşiţă, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cît are de pătimit, de rătăcit?
- Închisorile -
Dacă ieşeau deţinuţii politici din închisoare şi îşi făceau măcar 10% dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.
- De ce i-aş "certa"(cu dragoste) pe români -
Pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri şi ei nu par să fie conştienţi de asta. Între daruri amintesc jerfa creştinească a înaitaşilor, valorile culturale şi intelectuale, o biserică vie. Apoi au la îndemâna un pământ care dă de toate, numai să întinzi mâna, să-l sapi. Ei, cu toate acestea, românul pare să nu se descurce, moştenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească. Neamul e dezmembrat şi nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în acelaşi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele său şi de asta caută să-l înfunde pe vecin, pe frate, pe prieten.
*vorbe "memorabile", "ziditoare" (ghilimelele se referă la naturalitatea lor)
- Tradiţia e aşezarea în matcă a unui neam.
- CREAŢIA e o aspiraţie continuă către armonia unităţii şi a unicităţii.
- IUBIREA şi CREDINŢA se implică reciproc(sunt echivalente).
- Când biserica devine mai mult muzeu, omul devine un fel de exponat, nu mai trăieşte după coordonatele fireşti
Observaţie) Am avut surpriza să-l "descopăr" pe acest părinte, mai mult din carte decât pe viu. Căci am fost la mănăstirea Petru Vodă - ridicată de dânsul ca promisiune ce şi-o făcuse în exterminatoare închisori comuniste politice. Căutam un fost coleg de liceu, absolvent de matematică şi alegând monahismul după facultate. Acesta a fost pretextul principal al călatoriei mele la Petru Vodă. Am intrat ultimul la marele duhovnic Iustin. Şi trebuie să recunosc ca nu prea mi-a plăcut cum mi-a răspuns la o întrebare despre N.Steinhardt - acel evreu care s-a îndrăgostit, tot în închisorile comuniste, de ortodoxie şi de poporul român. Răspunsul părintelui, cred şi acum, a fost cam şovin - se îndoia de posibilitatea unei asemenea "convetiri". În sinea mea am taxat: Iustin Pârvu... nu prea, cu tot renumele.... Aflând apoi de creaţiile dumnealui, dând şi peste cartea din care am citat mai sus(unde se trec în revistă de toate într-n duh generos, dar şi cu specific ortodox - fără urmă de şovinism: se apreciază între altele chiar implicarea mai mare a catolicilor în problemele oamenilor) - "Părintele Iustin Pârvu. Daruri duhovniceşti", ediţie îngrijită de Andrei Alui Gheorghe - am scos taxa, am considerat-o un accident la un înţelept. Şi mi-am amintit încă o dată de ţînţarul armăsar. Şi că traseul mîntuie abaterea. Şi că e păcat să nu crezi...
Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut ca oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care e identitatea ta în lume? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi ale viitorului? Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?
Un om obosit pe un drum de ţară, vara sub arşiţă, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cît are de pătimit, de rătăcit?
- Închisorile -
Dacă ieşeau deţinuţii politici din închisoare şi îşi făceau măcar 10% dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.
- De ce i-aş "certa"(cu dragoste) pe români -
Pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri şi ei nu par să fie conştienţi de asta. Între daruri amintesc jerfa creştinească a înaitaşilor, valorile culturale şi intelectuale, o biserică vie. Apoi au la îndemâna un pământ care dă de toate, numai să întinzi mâna, să-l sapi. Ei, cu toate acestea, românul pare să nu se descurce, moştenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească. Neamul e dezmembrat şi nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în acelaşi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele său şi de asta caută să-l înfunde pe vecin, pe frate, pe prieten.
*vorbe "memorabile", "ziditoare" (ghilimelele se referă la naturalitatea lor)
- Tradiţia e aşezarea în matcă a unui neam.
- CREAŢIA e o aspiraţie continuă către armonia unităţii şi a unicităţii.
- IUBIREA şi CREDINŢA se implică reciproc(sunt echivalente).
- Când biserica devine mai mult muzeu, omul devine un fel de exponat, nu mai trăieşte după coordonatele fireşti
Observaţie) Am avut surpriza să-l "descopăr" pe acest părinte, mai mult din carte decât pe viu. Căci am fost la mănăstirea Petru Vodă - ridicată de dânsul ca promisiune ce şi-o făcuse în exterminatoare închisori comuniste politice. Căutam un fost coleg de liceu, absolvent de matematică şi alegând monahismul după facultate. Acesta a fost pretextul principal al călatoriei mele la Petru Vodă. Am intrat ultimul la marele duhovnic Iustin. Şi trebuie să recunosc ca nu prea mi-a plăcut cum mi-a răspuns la o întrebare despre N.Steinhardt - acel evreu care s-a îndrăgostit, tot în închisorile comuniste, de ortodoxie şi de poporul român. Răspunsul părintelui, cred şi acum, a fost cam şovin - se îndoia de posibilitatea unei asemenea "convetiri". În sinea mea am taxat: Iustin Pârvu... nu prea, cu tot renumele.... Aflând apoi de creaţiile dumnealui, dând şi peste cartea din care am citat mai sus(unde se trec în revistă de toate într-n duh generos, dar şi cu specific ortodox - fără urmă de şovinism: se apreciază între altele chiar implicarea mai mare a catolicilor în problemele oamenilor) - "Părintele Iustin Pârvu. Daruri duhovniceşti", ediţie îngrijită de Andrei Alui Gheorghe - am scos taxa, am considerat-o un accident la un înţelept. Şi mi-am amintit încă o dată de ţînţarul armăsar. Şi că traseul mîntuie abaterea. Şi că e păcat să nu crezi...
duminică, 30 mai 2010
Intelectualul-ţăran
: este un cuvânt compus, care arată nu numai că se poate fi, ! într-o anumită accepţie, şi intelectual şi ţăran, dar şi că, în zilele noastre postmoderniste şi care or mai fi, mai ales dacă stai la oraş, nu poţi fi ţăran, decât în plan intelectual, adică, conform etimologiei, decât dacă faci legături interioare între lucruri şi ajung să-ţi ţină de cald aceste legături, chiar şi în anotimpuri cu frigul la putere. Dar ce mai vrea să zică acest soi de ţăran? Păi tot gând la gând cu bucurie cu zilele noastre, ăsta simte că o luăm un pic cam razna cu această "the ultimate civilisation". Confortul material sporit nu însemnă automat progres de dorit - vezi numa' deşeurile, atrofierea şi chiar anchiloza la care ne poate duce. Termenul de "ţăran" îl iau pornind de la etimologie, în accepţia de "cu picioarele pe pământ".
Exemple: Constantin Brâncuşi: "niciodată nu vom putea fi destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" etc. Petre Ţuţea: "Când nu vor mai fi ţărani, vor fi doar maimuţe cu haine"... să interpretăm cum se cuvine acestă spusă aparent tendenţioasă. Caragiale, după ce i-a tratat pe moftangii din urbe, a pătruns, prin basme şi nuvele, în mediul rural. Caragiale nu avea extracţie ţărănească şi nici nu îl putem numi un intelectual-ţăran... dar avea o atare dimensiune - a se vedea şi minimalismul şi forma clasică a operei sale("putere de concepţie şi limpezime de execuţie").
Termenul de "intelectualul-ţăran" este "interzis" celor care cred în dihotimia măgar sănătos vs. filosof ofticos, celor văd în Mioriţa fatalism şi nicicum seninătate, care nu văd Baltagul, nu văd că satul a fost purtătorul nostru bio-istoric cel mai rezistent şi mai trainic, nu văd civilizaţia ţărănească, nu văd tăriile unice de care a fost capabilă lumea ţărănească, nu văd "unitatea densă de trăire"(Vasile Băncilă) de care a putut fi capabil ţăranul. Să ne oprim un pic la Baltagul. Iată ce a putut să inspire:
un cântec universal
: "A fi sau a nu fi" cu cineva într-o adaptare mai nuanţată, mai putin declamativă, mai puţin "tangoistă" ... mioritică, Baltagul fiind tăria Mioriţei. Esenţă antropologică: cred ca fiecare bărbat îşi poate face în interior (el ştie) acest "test": POATE FI ea o Vitoria? Sunt defapt întrebări fundamentale care îmi par nu numai bărbăteşti, ci chiar intim-omeneşti.
Şi ce iradiere a putut avea ţărănia!? Baltagul este, cred, culmea întinsei opere sadoveniene... nu mai vorbim de ticăloşirea autorului întru comunism. Clipul de mai sus aparţine unui regizor care a putut face şi memorabilul "Horea":
nobilul intelectual Ovidiu Iuliu Moldovan îl întruchipează pe Horea(mă întreb cine altul l-ar fi putut interioriza pe Horea)
... regizor care se/ne prosteşte în zilele noastre. Sadoveanu a putut să se conecteze la "binecuvântatul strat rodnic al mumelor"(Blaga), regizorul şi el. Mai la bătrâneţe, cei doi s-au deconectat, "vrăjiţi" material, unul de comunism, celălalt de capitalism. Şi l-au "omorat" simbolic pe Lipan. Dar baltagul rămâne...
Marin Preda a creat capodopera Moromeţilor... se găsesc multe alte confirmări. Nu sunt cazuri izolate, ci fenomene. Să nu uitam că deşi mai mult rurală, România a putut autohtoniza în timp record modernitatea culturală - în literatură a dat repere de la chiar primele generaţii de autori (în Rusia a fost nevoie de două secole de importuri), vezi triada de geniu, şi astăzi actuală, Eminescu-Caragiale-Creangă. Referindu-se la geneza operei humuleşteanului, G.Călinescu prindea intr-un flash fenomenul: "Creangă este poporul român însuşi într-un moment de genială expansiune". Şi ce se mai potriveşte cu tabloidele, ambalagismul şi senzaţionalimul de azi "vorba ceea : golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul"!
Nu este vorba de hegemonie. Caragiale, după ce s-a "autoexilat"(în fapt a primit o importantă moştenire) la bătrâneţe la Berlin, a scris cu vibrantă empatie despre răscoala ţăranilor de la 1907, trimiţându-şi fiul(pe Mateiu) să facă stagiul militar in ţară. Eruditul şi multumblatul Eminescu a fost în acelaşi timp "omul deplin al culturii româneşti"(Noica). Kant afirma că o condiţie a libertăţii este ca aceasta să nu îngradească libertatea celuilalt. Mai recent, comunicativitatea şi asumarea neşovinistă a identităţii, le exprimă esenţial românul la nivel înalt, prin părintele Stăniloae: "Libertatea mea potenţează Libertatea celuilalt".
Eruditul şi multumblatul Mircea Eliade, istoric de talie mondială al religiilor, distingea calitatea de om REAL a ţăranului, în contrast cu specializarea alienantă adusă de vremurile moderne. Zice Eliade: un ţăran e mai real decât un medic specializat în glandele endocrine, tocmai pentru că are o viziune globală funcţională/operativă asupra lumii, chiar dacă această viziune este populată cu duhuri.
Societatea ţărănească, aşa analfabetă şi "necivilizată" cum a fost, ne-a oferit Piscuri în cadrul supravieţuirii spirituale între imperii. Poate şi cu preţul unei înapoieri. Nu spun că trebuie să ne intoarcem la opinci - vorbesc d.p.d.v. al duhului - , dar, oare, nu am uitat ceva de căpătai în urma, în evoluţia noastră continuă?
Semneaza comisia de artă pentru viaţă, autosesizată. Autosesizată şi pentru că la servici a intrat cineva la veceu şi a lăsat de curăţat, în condiţiile în care, conform civilizaţiei ţărăneşti, fântâna se pune la drum, împreună cu o cană, să-şi poată ostoi setea vreun drumeţ... "fă binele şi aruncă-l în mare". Autosesizată şi pentru că îmi amenajez apartamentul şi văd pe pielea mea ce dependent de specialişti poate fi un om "de apartament". Şi pentru că ne face bine să ne gandim la supravieţuire, la rădăcini, în caz de furtună.
Exemple: Constantin Brâncuşi: "niciodată nu vom putea fi destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" etc. Petre Ţuţea: "Când nu vor mai fi ţărani, vor fi doar maimuţe cu haine"... să interpretăm cum se cuvine acestă spusă aparent tendenţioasă. Caragiale, după ce i-a tratat pe moftangii din urbe, a pătruns, prin basme şi nuvele, în mediul rural. Caragiale nu avea extracţie ţărănească şi nici nu îl putem numi un intelectual-ţăran... dar avea o atare dimensiune - a se vedea şi minimalismul şi forma clasică a operei sale("putere de concepţie şi limpezime de execuţie").
Termenul de "intelectualul-ţăran" este "interzis" celor care cred în dihotimia măgar sănătos vs. filosof ofticos, celor văd în Mioriţa fatalism şi nicicum seninătate, care nu văd Baltagul, nu văd că satul a fost purtătorul nostru bio-istoric cel mai rezistent şi mai trainic, nu văd civilizaţia ţărănească, nu văd tăriile unice de care a fost capabilă lumea ţărănească, nu văd "unitatea densă de trăire"(Vasile Băncilă) de care a putut fi capabil ţăranul. Să ne oprim un pic la Baltagul. Iată ce a putut să inspire:
un cântec universal
: "A fi sau a nu fi" cu cineva într-o adaptare mai nuanţată, mai putin declamativă, mai puţin "tangoistă" ... mioritică, Baltagul fiind tăria Mioriţei. Esenţă antropologică: cred ca fiecare bărbat îşi poate face în interior (el ştie) acest "test": POATE FI ea o Vitoria? Sunt defapt întrebări fundamentale care îmi par nu numai bărbăteşti, ci chiar intim-omeneşti.
Şi ce iradiere a putut avea ţărănia!? Baltagul este, cred, culmea întinsei opere sadoveniene... nu mai vorbim de ticăloşirea autorului întru comunism. Clipul de mai sus aparţine unui regizor care a putut face şi memorabilul "Horea":
nobilul intelectual Ovidiu Iuliu Moldovan îl întruchipează pe Horea(mă întreb cine altul l-ar fi putut interioriza pe Horea)
... regizor care se/ne prosteşte în zilele noastre. Sadoveanu a putut să se conecteze la "binecuvântatul strat rodnic al mumelor"(Blaga), regizorul şi el. Mai la bătrâneţe, cei doi s-au deconectat, "vrăjiţi" material, unul de comunism, celălalt de capitalism. Şi l-au "omorat" simbolic pe Lipan. Dar baltagul rămâne...
Marin Preda a creat capodopera Moromeţilor... se găsesc multe alte confirmări. Nu sunt cazuri izolate, ci fenomene. Să nu uitam că deşi mai mult rurală, România a putut autohtoniza în timp record modernitatea culturală - în literatură a dat repere de la chiar primele generaţii de autori (în Rusia a fost nevoie de două secole de importuri), vezi triada de geniu, şi astăzi actuală, Eminescu-Caragiale-Creangă. Referindu-se la geneza operei humuleşteanului, G.Călinescu prindea intr-un flash fenomenul: "Creangă este poporul român însuşi într-un moment de genială expansiune". Şi ce se mai potriveşte cu tabloidele, ambalagismul şi senzaţionalimul de azi "vorba ceea : golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul"!
Nu este vorba de hegemonie. Caragiale, după ce s-a "autoexilat"(în fapt a primit o importantă moştenire) la bătrâneţe la Berlin, a scris cu vibrantă empatie despre răscoala ţăranilor de la 1907, trimiţându-şi fiul(pe Mateiu) să facă stagiul militar in ţară. Eruditul şi multumblatul Eminescu a fost în acelaşi timp "omul deplin al culturii româneşti"(Noica). Kant afirma că o condiţie a libertăţii este ca aceasta să nu îngradească libertatea celuilalt. Mai recent, comunicativitatea şi asumarea neşovinistă a identităţii, le exprimă esenţial românul la nivel înalt, prin părintele Stăniloae: "Libertatea mea potenţează Libertatea celuilalt".
Eruditul şi multumblatul Mircea Eliade, istoric de talie mondială al religiilor, distingea calitatea de om REAL a ţăranului, în contrast cu specializarea alienantă adusă de vremurile moderne. Zice Eliade: un ţăran e mai real decât un medic specializat în glandele endocrine, tocmai pentru că are o viziune globală funcţională/operativă asupra lumii, chiar dacă această viziune este populată cu duhuri.
Societatea ţărănească, aşa analfabetă şi "necivilizată" cum a fost, ne-a oferit Piscuri în cadrul supravieţuirii spirituale între imperii. Poate şi cu preţul unei înapoieri. Nu spun că trebuie să ne intoarcem la opinci - vorbesc d.p.d.v. al duhului - , dar, oare, nu am uitat ceva de căpătai în urma, în evoluţia noastră continuă?
Semneaza comisia de artă pentru viaţă, autosesizată. Autosesizată şi pentru că la servici a intrat cineva la veceu şi a lăsat de curăţat, în condiţiile în care, conform civilizaţiei ţărăneşti, fântâna se pune la drum, împreună cu o cană, să-şi poată ostoi setea vreun drumeţ... "fă binele şi aruncă-l în mare". Autosesizată şi pentru că îmi amenajez apartamentul şi văd pe pielea mea ce dependent de specialişti poate fi un om "de apartament". Şi pentru că ne face bine să ne gandim la supravieţuire, la rădăcini, în caz de furtună.
"Heavy metal" de România, sub pământ, ne-la-modă, ba chiar inco-mod
Un "testament" al lui Toma Arnăuţoiu, cel care a fost centrul de greutate al rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie - cel comunist:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Satul se numeşte Nucşoara, este situat la poalele sudice ale crestelor făgărăşene, dar nu face parte din "land of choice". S-a vorbit în public despre acestă rezistenţă, s-a "condamnat"(mai degrabă răstignit în funcţii) comunismul, dar oficial, la nivel "înalt", s-a făcut că plouă. De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 29 de ani de război cu Securitatea, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut conducătorii din epoca noastră. Păi, vorba lui Moromete: sa nu ne mirăm ca proştii! Nu ne plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar ne jenează. Şi avem un preşedinte şi o camarilă pe măsură. Nouă ne trebuie "oameni noi", "spălaţi" în cuget şi în simţiri, "românii" noştri din refren. Un muscel nu poate fi aplatizat... devine obositor si "ciudat" din această perspectivă.
Totuşi rămâne o întrebare: oare pe ce se bazează orogeneza "muscelului"? Mai mult, cum se formează acel "metal" în stare de un "ecou veşnic sunător"? Toma Arnăuţoiu face o trimitere la acest Duh când spune că "numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit". De pe celălalt versant, Ogoranu explică:
Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.
Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.
Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.
În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.
Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim.
A mai avut timp "Moşu" să ne aducă aminte, în chiar epoca de după cea "de aur", de minereurile metalifere ale neamului, de "ecourile veşnic sunătoare" ale Vieţii:
M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea, libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!
Ne uităm în jur, inevitabil comparăm şi sesizăm la prima vedere alte "centre de greutate" decât cele date de prezenţa muscelului-metalului, centre "easy", la îndemână. După "epoca de aur", nu mai folosim metale pentru construcţie, ci surogate... să recunoaştem aici şi o boală de căpatâi a noii civilizaţii. Zburătăciţi de noua ordine, după ce am fost luaţi sub tăvalug tot spre aplatizare - dar mai pe faţă, fără anestezie - de vechea ordine, parcă ne-am pierdut schela-scheletul/metalul-indicator-al-busolei pe drum. Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere". În speţă şi în genere vorbind, dacă nu vom reuşi să ne luăm în seamă centrul real de greutate, ne va lua valul, ne vom pierde identitatea, rădăcina, firescul şi intimitatea. Dacă nu avem grijă, dintr-o ţară binecuvântată cu cetatea/coloana vertebrală armonioasă a Carpaţilor, vom ajunge o pepinieră pentru alţii. Războaiele pe faţă, cu arma în mână, au cam disparut. Dar războaiele nu vor dispare... multă vreme... mai bine să fim conştienţi de ele. Nu putem să ne facem că nu vedem că, mai mult sau mai puţin voalat/"priceput" sau instictiv, unii ne vor o pepinieră. Asta nu se poate face decât prin înhibarea/pasivizarea neamului, căci "frica păzeşte bostănăria". Noile metode ar miza mai ales pe spiritul de turmă, până la urmă pe COMODITATEA umană, căci, vorba lui Caragiale: "dracul te duce intâi la bune, apoi ştie el unde te duce".
vineri, 28 mai 2010
Viţa de vie tot învie, viţa de boz, tot rogoz.
28.5.2010. Zi de "sinistru" pentru România...
Omul creativ si curajos, care are un Dumnezeu, îşi trăieşte ideile şi nu este trăit de "politicile" altora, nu poate fi glo(a)balizat... pt. asta e nevoie de curaj, luptă - dracul găseşte întotdeauna breşe în comoditate.
Nu cred în concursuri alde "money quiz". "Norocul" nu cred că sare, ci se coace. Musai să aibă o componentă spirituală, o Verticală... după aceea putem vorbi de oportunităţi.
Omul creativ si curajos, care are un Dumnezeu, îşi trăieşte ideile şi nu este trăit de "politicile" altora, nu poate fi glo(a)balizat... pt. asta e nevoie de curaj, luptă - dracul găseşte întotdeauna breşe în comoditate.
Nu cred în concursuri alde "money quiz". "Norocul" nu cred că sare, ci se coace. Musai să aibă o componentă spirituală, o Verticală... după aceea putem vorbi de oportunităţi.
miercuri, 28 aprilie 2010
Liicenii ... licheeni
Citez din revista "Dilematica", apărută în aprilie, a.c.:
... Îmi mîngîiam trupul. În mod confuz aveam senzaţia, făcînd asta în aşteptarea unei mângâieri fără identitate precisă, că ceva nu e in regulă. Şi totuşi, mi se părea firesc să-mi explorez trupul, iar prefirarea degetelor peste el îmi apărea simultan ca fiind o laudă şi o descoperire a lui. E limpede că îl plăceam.[...]Am devenit propriul meu voyeur. Îl iubeam tot mai mult cu fiecare adâncire în oglindă. (Gabriel Liiceanu, "Scrisori către fiul meu", Humanitas)Scrisori către fiul pe care l-a părăsit cât incă fiul Aurorei Liiceanu (redau mărturia ei) nu văzuse lumina zilei. Bravos geniu al venitorelui naţionale! Carevasăzică ... citez din discipoli:
Un conducător-seducător are o uriaşa responsabilitate: el răspunde în faţa celorlalţi pentru felul în care-şi foloseşte lumina interioară şi carisma şi pentru drumul pe care îi duce pe ceilalţi.("Role model", Gabriel Liiceanu - Conducătorul seducător, de Daniela Oancea în jurnalul de "leadership" "Cariere")
vineri, 23 aprilie 2010
Doamne ajută!
S-a concretizat prima parte a trilogiei filmice menţionate mai sus: “Portretul luptătorului la tinereţe” rulează mâine la Scala. Vezi si link-ul:
http://agenda.liternet.ro/cronici/portretulluptatoruluilatinerete.html
Voi vedea în premieră filmul. Nădăjduiesc să se ridice la înălţimea subiectului. Despre subiectul rezistenţei armate anticomuniste din munţii României s-a scris foarte bine. Direct de la sursă prin cărţile lui însuşi Gavrilă Ogoranul (eroul filmului de mâine) – volumele “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” - , supravieţuitor miraculos până nu de mult printre noi. Da, am fost uimit să aflu de acest Om Vertical acum doi ani, la un an de când moartea l-a “frânt” din viaţă. Din viaţa biologică şi nu altfel, căci amintirea-duhul-de-sfânt îi va rămâne cât va mai fiinţa neatârnat un popor român încreştinat. Şi nu spun vorbe umflate, de păunaş al codrilor, de extremă dreaptă … nu sunt “isme”. Sunt Oameni, eroi - la nevoie(sau disperare, dincolo de orice bravadă) martiri - care ne amintesc că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine se încăpăţânează (conştient sau nu) a crede că se trage din maimuţă … nu are decât.
Următoarele două părţi ale trilogiei vor povesti rezistenţa de pe versantul sudic al Făgăraşului. Al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, cel mai longeviv grup rezistent. Cartea d-nei dr. psiholog Aurora Liiceanu - "Rănile memoriei. Nucsoara şi rezistenţa din munţi" - a fost pentru mine o carte-revelaţie. Autoarea observă că "fenomenul Nucşoara, drama acestui sat, nu aparţine nici unui trecut prea indepărtat şi nici nu este singular în felul în care s-a manifestat. Există, fără îndoială, în comparaţie cu multiplele forme de rezistenţă anticomunistă, unele particularităţi ale lui, ca aceea privind anvergura şi mediatizarea de care s-a bucurat". Cum a reuşit o comunitate ţărăneasca sa trăiască timp de un zece ani asemenea "evenimente ale căror complicaţie, diversitate şi amploare compun o rară experienţă umană?[…] Cum au reuşit oamenii să protejeze acest grup de partizani nu poate fi înţeles decât dacă investim grupul cu funcţia de proiecţie sublimată, de identificare la distanţă cu cei pe care îi susţineau".
Inevitabil, ne putem întreba dacă asemenea fapte, tării de grup s-ar mai putea “întâmpla” în societatea noastră de azi. Desigur, mă refer în plan simbolic, la trăirile şi comuniunea acelor oameni. Nu vreau să-i absolutizez pe partizani. Ştiu că Dumnezeu îşi poate găsi şi alte căi. Ştiu şi că acei oameni nu prea aveau de ales. Mă refer la sinceritatea lor, la dăruirea pentru Cauză şi pentru ai lor. Nu cumva în zilele noastre ducem lipsă de asemenea comuniuni, de asemenea elite? Nu am în vedere aspectul profesional, specializat al elitelelor, care şi el poate fi considerat, atunci când nu este egoist, un fel de eroism (profesioniştii deveniţi profesori). Mă refer “marginea” normală (la modă, acceptată de majoritate, încurajată de societate) superioară a omeniei necondiţionate. Mă tem că în acestă privinţă am cam involuat. Cu toată noua societate informatică – admirabilă in tehnicitatea ei, deplorabilă când cade in barbaria tehnolatriei. Cu toată noua societate de consum, din ce în ce mai specializată. Cu toată noua societate “arta pentru artă”, care nu mai creează obiecte “utile”, cât, în trecut, frumoase sau, în prezent, experimentale sau care pun pe gânduri. Care este supremaţia acestei civilizaţii îndeobşte citadine, dacă mi se fură săpunul de la toaleta comună de la serviciu sau mi se cere bon la Mc Donalds ca să intru la toaletă, în timp ce “la ţară”(ce a mai ramas din societatea ţărănească) îmi pot astâmpara setea de la fântâna pusă la drum. "Progres n-am ce zice, dar şi multe lichele” prevestea Caragiale.
Nu sunt sceptic, cred în facultăţile intelectuale, spirituale ale omenirii, în schimbarea în bine. Dar pentru aceasta trebuie să o însemnată sforţare spirituală. A elitelor şi a celor care le pot înţelege. Parcă prea ne-am rupt de Natura, de Naturalitate, de Dumnezeu, de Tradiţie. Prea e la modă, prea e încurajat de societate omul-animal. Vorba lui Petre Ţuţea: “omul fără Dumnezeu este un animal care vine de nicăieri şi se duce nicăieri”. Ceva trebuie “mişcat”.
Doamne ajută!
http://agenda.liternet.ro/cronici/portretulluptatoruluilatinerete.html
Voi vedea în premieră filmul. Nădăjduiesc să se ridice la înălţimea subiectului. Despre subiectul rezistenţei armate anticomuniste din munţii României s-a scris foarte bine. Direct de la sursă prin cărţile lui însuşi Gavrilă Ogoranul (eroul filmului de mâine) – volumele “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” - , supravieţuitor miraculos până nu de mult printre noi. Da, am fost uimit să aflu de acest Om Vertical acum doi ani, la un an de când moartea l-a “frânt” din viaţă. Din viaţa biologică şi nu altfel, căci amintirea-duhul-de-sfânt îi va rămâne cât va mai fiinţa neatârnat un popor român încreştinat. Şi nu spun vorbe umflate, de păunaş al codrilor, de extremă dreaptă … nu sunt “isme”. Sunt Oameni, eroi - la nevoie(sau disperare, dincolo de orice bravadă) martiri - care ne amintesc că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine se încăpăţânează (conştient sau nu) a crede că se trage din maimuţă … nu are decât.
Următoarele două părţi ale trilogiei vor povesti rezistenţa de pe versantul sudic al Făgăraşului. Al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, cel mai longeviv grup rezistent. Cartea d-nei dr. psiholog Aurora Liiceanu - "Rănile memoriei. Nucsoara şi rezistenţa din munţi" - a fost pentru mine o carte-revelaţie. Autoarea observă că "fenomenul Nucşoara, drama acestui sat, nu aparţine nici unui trecut prea indepărtat şi nici nu este singular în felul în care s-a manifestat. Există, fără îndoială, în comparaţie cu multiplele forme de rezistenţă anticomunistă, unele particularităţi ale lui, ca aceea privind anvergura şi mediatizarea de care s-a bucurat". Cum a reuşit o comunitate ţărăneasca sa trăiască timp de un zece ani asemenea "evenimente ale căror complicaţie, diversitate şi amploare compun o rară experienţă umană?[…] Cum au reuşit oamenii să protejeze acest grup de partizani nu poate fi înţeles decât dacă investim grupul cu funcţia de proiecţie sublimată, de identificare la distanţă cu cei pe care îi susţineau".
Inevitabil, ne putem întreba dacă asemenea fapte, tării de grup s-ar mai putea “întâmpla” în societatea noastră de azi. Desigur, mă refer în plan simbolic, la trăirile şi comuniunea acelor oameni. Nu vreau să-i absolutizez pe partizani. Ştiu că Dumnezeu îşi poate găsi şi alte căi. Ştiu şi că acei oameni nu prea aveau de ales. Mă refer la sinceritatea lor, la dăruirea pentru Cauză şi pentru ai lor. Nu cumva în zilele noastre ducem lipsă de asemenea comuniuni, de asemenea elite? Nu am în vedere aspectul profesional, specializat al elitelelor, care şi el poate fi considerat, atunci când nu este egoist, un fel de eroism (profesioniştii deveniţi profesori). Mă refer “marginea” normală (la modă, acceptată de majoritate, încurajată de societate) superioară a omeniei necondiţionate. Mă tem că în acestă privinţă am cam involuat. Cu toată noua societate informatică – admirabilă in tehnicitatea ei, deplorabilă când cade in barbaria tehnolatriei. Cu toată noua societate de consum, din ce în ce mai specializată. Cu toată noua societate “arta pentru artă”, care nu mai creează obiecte “utile”, cât, în trecut, frumoase sau, în prezent, experimentale sau care pun pe gânduri. Care este supremaţia acestei civilizaţii îndeobşte citadine, dacă mi se fură săpunul de la toaleta comună de la serviciu sau mi se cere bon la Mc Donalds ca să intru la toaletă, în timp ce “la ţară”(ce a mai ramas din societatea ţărănească) îmi pot astâmpara setea de la fântâna pusă la drum. "Progres n-am ce zice, dar şi multe lichele” prevestea Caragiale.
Nu sunt sceptic, cred în facultăţile intelectuale, spirituale ale omenirii, în schimbarea în bine. Dar pentru aceasta trebuie să o însemnată sforţare spirituală. A elitelor şi a celor care le pot înţelege. Parcă prea ne-am rupt de Natura, de Naturalitate, de Dumnezeu, de Tradiţie. Prea e la modă, prea e încurajat de societate omul-animal. Vorba lui Petre Ţuţea: “omul fără Dumnezeu este un animal care vine de nicăieri şi se duce nicăieri”. Ceva trebuie “mişcat”.
Doamne ajută!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
