Doamne ajută!

S-a concretizat prima parte a trilogiei filmice menţionate mai sus: “Portretul luptătorului la tinereţe” rulează mâine la Scala. Vezi si link-ul:
http://agenda.liternet.ro/cronici/portretulluptatoruluilatinerete.html

Voi vedea în premieră filmul. Nădăjduiesc să se ridice la înălţimea subiectului. Despre subiectul rezistenţei armate anticomuniste din munţii României s-a scris foarte bine. Direct de la sursă prin cărţile lui însuşi Gavrilă Ogoranul (eroul filmului de mâine) – volumele “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” - , supravieţuitor miraculos până nu de mult printre noi. Da, am fost uimit să aflu de acest Om Vertical acum doi ani, la un an de când moartea l-a “frânt” din viaţă. Din viaţa biologică şi nu altfel, căci amintirea-duhul-de-sfânt îi va rămâne cât va mai fiinţa neatârnat un popor român încreştinat. Şi nu spun vorbe umflate, de păunaş al codrilor, de extremă dreaptă … nu sunt “isme”. Sunt Oameni, eroi - la nevoie(sau disperare, dincolo de orice bravadă) martiri - care ne amintesc că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine se încăpăţânează (conştient sau nu) a crede că se trage din maimuţă … nu are decât.

Următoarele două părţi ale trilogiei vor povesti rezistenţa de pe versantul sudic al Făgăraşului. Al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, cel mai longeviv grup rezistent. Cartea d-nei dr. psiholog Aurora Liiceanu - "Rănile memoriei. Nucsoara şi rezistenţa din munţi" - a fost pentru mine o carte-revelaţie. Autoarea observă că "fenomenul Nucşoara, drama acestui sat, nu aparţine nici unui trecut prea indepărtat şi nici nu este singular în felul în care s-a manifestat. Există, fără îndoială, în comparaţie cu multiplele forme de rezistenţă anticomunistă, unele particularităţi ale lui, ca aceea privind anvergura şi mediatizarea de care s-a bucurat". Cum a reuşit o comunitate ţărăneasca sa trăiască timp de un zece ani asemenea "evenimente ale căror complicaţie, diversitate şi amploare compun o rară experienţă umană?[…] Cum au reuşit oamenii să protejeze acest grup de partizani nu poate fi înţeles decât dacă investim grupul cu funcţia de proiecţie sublimată, de identificare la distanţă cu cei pe care îi susţineau".

Inevitabil, ne putem întreba dacă asemenea fapte, tării de grup s-ar mai putea “întâmpla” în societatea noastră de azi. Desigur, mă refer în plan simbolic, la trăirile şi comuniunea acelor oameni. Nu vreau să-i absolutizez pe partizani. Ştiu că Dumnezeu îşi poate găsi şi alte căi. Ştiu şi că acei oameni nu prea aveau de ales. Mă refer la sinceritatea lor, la dăruirea pentru Cauză şi pentru ai lor. Nu cumva în zilele noastre ducem lipsă de asemenea comuniuni, de asemenea elite? Nu am în vedere aspectul profesional, specializat al elitelelor, care şi el poate fi considerat, atunci când nu este egoist, un fel de eroism (profesioniştii deveniţi profesori). Mă refer “marginea” normală (la modă, acceptată de majoritate, încurajată de societate) superioară a omeniei necondiţionate. Mă tem că în acestă privinţă am cam involuat. Cu toată noua societate informatică – admirabilă in tehnicitatea ei, deplorabilă când cade in barbaria tehnolatriei. Cu toată noua societate de consum, din ce în ce mai specializată. Cu toată noua societate “arta pentru artă”, care nu mai creează obiecte “utile”, cât, în trecut, frumoase sau, în prezent, experimentale sau care pun pe gânduri. Care este supremaţia acestei civilizaţii îndeobşte citadine, dacă mi se fură săpunul de la toaleta comună de la serviciu sau mi se cere bon la Mc Donalds ca să intru la toaletă, în timp ce “la ţară”(ce a mai ramas din societatea ţărănească) îmi pot astâmpara setea de la fântâna pusă la drum. "Progres n-am ce zice, dar şi multe lichele” prevestea Caragiale.

Nu sunt sceptic, cred în facultăţile intelectuale, spirituale ale omenirii, în schimbarea în bine. Dar pentru aceasta trebuie să o însemnată sforţare spirituală. A elitelor şi a celor care le pot înţelege. Parcă prea ne-am rupt de Natura, de Naturalitate, de Dumnezeu, de Tradiţie. Prea e la modă, prea e încurajat de societate omul-animal. Vorba lui Petre Ţuţea: “omul fără Dumnezeu este un animal care vine de nicăieri şi se duce nicăieri”. Ceva trebuie “mişcat”.

Doamne ajută!