Intelectualul-ţăran

: este un cuvânt compus, care arată nu numai că se poate fi, ! într-o anumită accepţie, şi intelectual şi ţăran, dar şi că, în zilele noastre postmoderniste şi care or mai fi, mai ales dacă stai la oraş, nu poţi fi ţăran, decât în plan intelectual, adică, conform etimologiei, decât dacă faci legături interioare între lucruri şi ajung să-ţi ţină de cald aceste legături, chiar şi în anotimpuri cu frigul la putere. Dar ce mai vrea să zică acest soi de ţăran? Păi tot gând la gând cu bucurie cu zilele noastre, ăsta simte că o luăm un pic cam razna cu această "the ultimate civilisation". Confortul material sporit nu însemnă automat progres de dorit - vezi numa' deşeurile, atrofierea şi chiar anchiloza la care ne poate duce. Termenul de "ţăran" îl iau pornind de la etimologie, în accepţia de "cu picioarele pe pământ".

Exemple: Constantin Brâncuşi: "niciodată nu vom putea fi destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" etc. Petre Ţuţea: "Când nu vor mai fi ţărani, vor fi doar maimuţe cu haine"... să interpretăm cum se cuvine acestă spusă aparent tendenţioasă. Caragiale, după ce i-a tratat pe moftangii din urbe, a pătruns, prin basme şi nuvele, în mediul rural. Caragiale nu avea extracţie ţărănească şi nici nu îl putem numi un intelectual-ţăran... dar avea o atare dimensiune - a se vedea şi minimalismul şi forma clasică a operei sale("putere de concepţie şi limpezime de execuţie").

Termenul de "intelectualul-ţăran" este "interzis" celor care cred în dihotimia măgar sănătos vs. filosof ofticos, celor văd în Mioriţa fatalism şi nicicum seninătate, care nu văd Baltagul, nu văd că satul a fost purtătorul nostru bio-istoric cel mai rezistent şi mai trainic, nu văd civilizaţia ţărănească, nu văd tăriile unice de care a fost capabilă lumea ţărănească, nu văd "unitatea densă de trăire"(Vasile Băncilă) de care a putut fi capabil ţăranul. Să ne oprim un pic la Baltagul. Iată ce a putut să inspire:
un cântec universal
: "A fi sau a nu fi" cu cineva într-o adaptare mai nuanţată, mai putin declamativă, mai puţin "tangoistă" ... mioritică, Baltagul fiind tăria Mioriţei. Esenţă antropologică: cred ca fiecare bărbat îşi poate face în interior (el ştie) acest "test": POATE FI ea o Vitoria? Sunt defapt întrebări fundamentale care îmi par nu numai bărbăteşti, ci chiar intim-omeneşti.

Şi ce iradiere a putut avea ţărănia!? Baltagul este, cred, culmea întinsei opere sadoveniene... nu mai vorbim de ticăloşirea autorului întru comunism. Clipul de mai sus aparţine unui regizor care a putut face şi memorabilul "Horea":
nobilul intelectual Ovidiu Iuliu Moldovan îl întruchipează pe Horea(mă întreb cine altul l-ar fi putut interioriza pe Horea)
... regizor care se/ne prosteşte în zilele noastre. Sadoveanu a putut să se conecteze la "binecuvântatul strat rodnic al mumelor"(Blaga), regizorul şi el. Mai la bătrâneţe, cei doi s-au deconectat, "vrăjiţi" material, unul de comunism, celălalt de capitalism. Şi l-au "omorat" simbolic pe Lipan. Dar baltagul rămâne...

Marin Preda a creat capodopera Moromeţilor... se găsesc multe alte confirmări. Nu sunt cazuri izolate, ci fenomene. Să nu uitam că deşi mai mult rurală, România a putut autohtoniza în timp record modernitatea culturală - în literatură a dat repere de la chiar primele generaţii de autori (în Rusia a fost nevoie de două secole de importuri), vezi triada de geniu, şi astăzi actuală, Eminescu-Caragiale-Creangă. Referindu-se la geneza operei humuleşteanului, G.Călinescu prindea intr-un flash fenomenul: "Creangă este poporul român însuşi într-un moment de genială expansiune". Şi ce se mai potriveşte cu tabloidele, ambalagismul şi senzaţionalimul de azi "vorba ceea : golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul"!

Nu este vorba de hegemonie. Caragiale, după ce s-a "autoexilat"(în fapt a primit o importantă moştenire) la bătrâneţe la Berlin, a scris cu vibrantă empatie despre răscoala ţăranilor de la 1907, trimiţându-şi fiul(pe Mateiu) să facă stagiul militar in ţară. Eruditul şi multumblatul Eminescu a fost în acelaşi timp "omul deplin al culturii româneşti"(Noica). Kant afirma că o condiţie a libertăţii este ca aceasta să nu îngradească libertatea celuilalt. Mai recent, comunicativitatea şi asumarea neşovinistă a identităţii, le exprimă esenţial românul la nivel înalt, prin părintele Stăniloae: "Libertatea mea potenţează Libertatea celuilalt".

Eruditul şi multumblatul Mircea Eliade, istoric de talie mondială al religiilor, distingea calitatea de om REAL a ţăranului, în contrast cu specializarea alienantă adusă de vremurile moderne. Zice Eliade: un ţăran e mai real decât un medic specializat în glandele endocrine, tocmai pentru că are o viziune globală funcţională/operativă asupra lumii, chiar dacă această viziune este populată cu duhuri.

Societatea ţărănească, aşa analfabetă şi "necivilizată" cum a fost, ne-a oferit Piscuri în cadrul supravieţuirii spirituale între imperii. Poate şi cu preţul unei înapoieri. Nu spun că trebuie să ne intoarcem la opinci - vorbesc d.p.d.v. al duhului - , dar, oare, nu am uitat ceva de căpătai în urma, în evoluţia noastră continuă?

Semneaza comisia de artă pentru viaţă, autosesizată. Autosesizată şi pentru că la servici a intrat cineva la veceu şi a lăsat de curăţat, în condiţiile în care, conform civilizaţiei ţărăneşti, fântâna se pune la drum, împreună cu o cană, să-şi poată ostoi setea vreun drumeţ... "fă binele şi aruncă-l în mare". Autosesizată şi pentru că îmi amenajez apartamentul şi văd pe pielea mea ce dependent de specialişti poate fi un om "de apartament". Şi pentru că ne face bine să ne gandim la supravieţuire, la rădăcini, în caz de furtună.

"Heavy metal" de România, sub pământ, ne-la-modă, ba chiar inco-mod

Un "testament" al lui Toma Arnăuţoiu, cel care a fost centrul de greutate al rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie - cel comunist:

Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.

Satul se numeşte Nucşoara, este situat la poalele sudice ale crestelor făgărăşene, dar nu face parte din "land of choice". S-a vorbit în public despre acestă rezistenţă, s-a "condamnat"(mai degrabă răstignit în funcţii) comunismul, dar oficial, la nivel "înalt", s-a făcut că plouă. De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 29 de ani de război cu Securitatea, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut conducătorii din epoca noastră. Păi, vorba lui Moromete: sa nu ne mirăm ca proştii! Nu ne plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar ne jenează. Şi avem un preşedinte şi o camarilă pe măsură. Nouă ne trebuie "oameni noi", "spălaţi" în cuget şi în simţiri, "românii" noştri din refren. Un muscel nu poate fi aplatizat... devine obositor si "ciudat" din această perspectivă.

Totuşi rămâne o întrebare: oare pe ce se bazează orogeneza "muscelului"? Mai mult, cum se formează acel "metal" în stare de un "ecou veşnic sunător"? Toma Arnăuţoiu face o trimitere la acest Duh când spune că "numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit". De pe celălalt versant, Ogoranu explică:

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim.

A mai avut timp "Moşu" să ne aducă aminte, în chiar epoca de după cea "de aur", de minereurile metalifere ale neamului, de "ecourile veşnic sunătoare" ale Vieţii:

M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea, libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!

Ne uităm în jur, inevitabil comparăm şi sesizăm la prima vedere alte "centre de greutate" decât cele date de prezenţa muscelului-metalului, centre "easy", la îndemână. După "epoca de aur", nu mai folosim metale pentru construcţie, ci surogate... să recunoaştem aici şi o boală de căpatâi a noii civilizaţii. Zburătăciţi de noua ordine, după ce am fost luaţi sub tăvalug tot spre aplatizare - dar mai pe faţă, fără anestezie - de vechea ordine, parcă ne-am pierdut schela-scheletul/metalul-indicator-al-busolei pe drum. Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere". În speţă şi în genere vorbind, dacă nu vom reuşi să ne luăm în seamă centrul real de greutate, ne va lua valul, ne vom pierde identitatea, rădăcina, firescul şi intimitatea. Dacă nu avem grijă, dintr-o ţară binecuvântată cu cetatea/coloana vertebrală armonioasă a Carpaţilor, vom ajunge o pepinieră pentru alţii. Războaiele pe faţă, cu arma în mână, au cam disparut. Dar războaiele nu vor dispare... multă vreme... mai bine să fim conştienţi de ele. Nu putem să ne facem că nu vedem că, mai mult sau mai puţin voalat/"priceput" sau instictiv, unii ne vor o pepinieră. Asta nu se poate face decât prin înhibarea/pasivizarea neamului, căci "frica păzeşte bostănăria". Noile metode ar miza mai ales pe spiritul de turmă, până la urmă pe COMODITATEA umană, căci, vorba lui Caragiale: "dracul te duce intâi la bune, apoi ştie el unde te duce".

Viţa de vie tot învie, viţa de boz, tot rogoz.

28.5.2010. Zi de "sinistru" pentru România...

Omul creativ si curajos, care are un Dumnezeu, îşi trăieşte ideile şi nu este trăit de "politicile" altora, nu poate fi glo(a)balizat... pt. asta e nevoie de curaj, luptă - dracul găseşte întotdeauna breşe în comoditate.

Nu cred în concursuri alde "money quiz". "Norocul" nu cred că sare, ci se coace. Musai să aibă o componentă spirituală, o Verticală... după aceea putem vorbi de oportunităţi.