Intelectualul-ţăran

: este un cuvânt compus, care arată nu numai că se poate fi, ! într-o anumită accepţie, şi intelectual şi ţăran, dar şi că, în zilele noastre postmoderniste şi care or mai fi, mai ales dacă stai la oraş, nu poţi fi ţăran, decât în plan intelectual, adică, conform etimologiei, decât dacă faci legături interioare între lucruri şi ajung să-ţi ţină de cald aceste legături, chiar şi în anotimpuri cu frigul la putere. Dar ce mai vrea să zică acest soi de ţăran? Păi tot gând la gând cu bucurie cu zilele noastre, ăsta simte că o luăm un pic cam razna cu această "the ultimate civilisation". Confortul material sporit nu însemnă automat progres de dorit - vezi numa' deşeurile, atrofierea şi chiar anchiloza la care ne poate duce. Termenul de "ţăran" îl iau pornind de la etimologie, în accepţia de "cu picioarele pe pământ".

Exemple: Constantin Brâncuşi: "niciodată nu vom putea fi destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" etc. Petre Ţuţea: "Când nu vor mai fi ţărani, vor fi doar maimuţe cu haine"... să interpretăm cum se cuvine acestă spusă aparent tendenţioasă. Caragiale, după ce i-a tratat pe moftangii din urbe, a pătruns, prin basme şi nuvele, în mediul rural. Caragiale nu avea extracţie ţărănească şi nici nu îl putem numi un intelectual-ţăran... dar avea o atare dimensiune - a se vedea şi minimalismul şi forma clasică a operei sale("putere de concepţie şi limpezime de execuţie").

Termenul de "intelectualul-ţăran" este "interzis" celor care cred în dihotimia măgar sănătos vs. filosof ofticos, celor văd în Mioriţa fatalism şi nicicum seninătate, care nu văd Baltagul, nu văd că satul a fost purtătorul nostru bio-istoric cel mai rezistent şi mai trainic, nu văd civilizaţia ţărănească, nu văd tăriile unice de care a fost capabilă lumea ţărănească, nu văd "unitatea densă de trăire"(Vasile Băncilă) de care a putut fi capabil ţăranul. Să ne oprim un pic la Baltagul. Iată ce a putut să inspire:
un cântec universal
: "A fi sau a nu fi" cu cineva într-o adaptare mai nuanţată, mai putin declamativă, mai puţin "tangoistă" ... mioritică, Baltagul fiind tăria Mioriţei. Esenţă antropologică: cred ca fiecare bărbat îşi poate face în interior (el ştie) acest "test": POATE FI ea o Vitoria? Sunt defapt întrebări fundamentale care îmi par nu numai bărbăteşti, ci chiar intim-omeneşti.

Şi ce iradiere a putut avea ţărănia!? Baltagul este, cred, culmea întinsei opere sadoveniene... nu mai vorbim de ticăloşirea autorului întru comunism. Clipul de mai sus aparţine unui regizor care a putut face şi memorabilul "Horea":
nobilul intelectual Ovidiu Iuliu Moldovan îl întruchipează pe Horea(mă întreb cine altul l-ar fi putut interioriza pe Horea)
... regizor care se/ne prosteşte în zilele noastre. Sadoveanu a putut să se conecteze la "binecuvântatul strat rodnic al mumelor"(Blaga), regizorul şi el. Mai la bătrâneţe, cei doi s-au deconectat, "vrăjiţi" material, unul de comunism, celălalt de capitalism. Şi l-au "omorat" simbolic pe Lipan. Dar baltagul rămâne...

Marin Preda a creat capodopera Moromeţilor... se găsesc multe alte confirmări. Nu sunt cazuri izolate, ci fenomene. Să nu uitam că deşi mai mult rurală, România a putut autohtoniza în timp record modernitatea culturală - în literatură a dat repere de la chiar primele generaţii de autori (în Rusia a fost nevoie de două secole de importuri), vezi triada de geniu, şi astăzi actuală, Eminescu-Caragiale-Creangă. Referindu-se la geneza operei humuleşteanului, G.Călinescu prindea intr-un flash fenomenul: "Creangă este poporul român însuşi într-un moment de genială expansiune". Şi ce se mai potriveşte cu tabloidele, ambalagismul şi senzaţionalimul de azi "vorba ceea : golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul"!

Nu este vorba de hegemonie. Caragiale, după ce s-a "autoexilat"(în fapt a primit o importantă moştenire) la bătrâneţe la Berlin, a scris cu vibrantă empatie despre răscoala ţăranilor de la 1907, trimiţându-şi fiul(pe Mateiu) să facă stagiul militar in ţară. Eruditul şi multumblatul Eminescu a fost în acelaşi timp "omul deplin al culturii româneşti"(Noica). Kant afirma că o condiţie a libertăţii este ca aceasta să nu îngradească libertatea celuilalt. Mai recent, comunicativitatea şi asumarea neşovinistă a identităţii, le exprimă esenţial românul la nivel înalt, prin părintele Stăniloae: "Libertatea mea potenţează Libertatea celuilalt".

Eruditul şi multumblatul Mircea Eliade, istoric de talie mondială al religiilor, distingea calitatea de om REAL a ţăranului, în contrast cu specializarea alienantă adusă de vremurile moderne. Zice Eliade: un ţăran e mai real decât un medic specializat în glandele endocrine, tocmai pentru că are o viziune globală funcţională/operativă asupra lumii, chiar dacă această viziune este populată cu duhuri.

Societatea ţărănească, aşa analfabetă şi "necivilizată" cum a fost, ne-a oferit Piscuri în cadrul supravieţuirii spirituale între imperii. Poate şi cu preţul unei înapoieri. Nu spun că trebuie să ne intoarcem la opinci - vorbesc d.p.d.v. al duhului - , dar, oare, nu am uitat ceva de căpătai în urma, în evoluţia noastră continuă?

Semneaza comisia de artă pentru viaţă, autosesizată. Autosesizată şi pentru că la servici a intrat cineva la veceu şi a lăsat de curăţat, în condiţiile în care, conform civilizaţiei ţărăneşti, fântâna se pune la drum, împreună cu o cană, să-şi poată ostoi setea vreun drumeţ... "fă binele şi aruncă-l în mare". Autosesizată şi pentru că îmi amenajez apartamentul şi văd pe pielea mea ce dependent de specialişti poate fi un om "de apartament". Şi pentru că ne face bine să ne gandim la supravieţuire, la rădăcini, în caz de furtună.