Un maimuţoi închipuit şi plagiator. L-am cunoscut cu ocazia nunţii mele pe Adi Manolovici, "fondatorul naţionalei rock a României", recomandat de taică-miu, care îi fusese profesor de fizică. Am făcut prostia să am încredere în el şi să-l chem să cânte la o nuntă facută un pic mai, să zicem, în lipsa de un cuvânt mai potrivit si mai puţin arogant, necopiat (ne-am bucurat să înlocuim vienezul vals cu o breaza şi de asemenea fadul "la mulţi ani" cu o urare boierească, mai veche). Individul menţionat + gaşca lui, i.e. "Adi Manolovici Syndycate", n-au avut cuvânt, onoare, şi nici recurs la onoare, chiar dacă i-am creditat cu vârf ŞI ÎNDESAT până la capăt.
Mă refer la A.M. şi subînţeleg, liderul evident, capul acestei găşti. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-şi face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" şi apoi admis "cu zece curat"), face "naţionala de rock" şi câteva personalităţi reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că şi la "prestidigitaţie" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.
Eu am plătit preţul naivităţii mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunţii - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire preţul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, şi, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonţi, nunta a răzbit atât pentru protagonişti, cât şi pentru cea mai mare parte a participanţilor. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat nişte plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepţia mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artişti fini, la sfârşit erau cu gura până la urechi... cică fericiţi de "reuşita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat şi DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", şi, deşi reacţia mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reuşit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile şi semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reuşit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopţi albe chiar înaintea nunţii, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.
Nu mai dezvolt despre clipurile înţepate cu imagini de fufe, dar şi cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înţepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzaţie de infractori când m-am intalnit cu A.M. şi Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos şi proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiduceşte" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector şi clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).
Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalţi - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependenţa de bagabonţi, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuşi, fie şi cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzaţiilor puţine, dar convergente că am de-a face cu nişte infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înţelegeţi că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliţie însemnă că nu te mai aştepti la aşa ceva, pentru că reclamaţia rămâne, chiar dacă ţi se înapoiază banii). Pur şi simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuşi cu mult mai puţin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viaţă, putea fi cireaşă la vârf acest maimuţoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!
Asta ar fi menţionarea prozaică şi igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ţine de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ţine de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar şi prin exteriorizare. O schiţă a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă şi pentru alţii, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez şi o observaţie pe care o preţuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") şi pe care, simplu vorbind, aş rezuma-o aşa: oameni buni, dacă vreţi să supravieţuiţi cu demnitate, hai să acordăm o atenţie sporită şi spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonţilor, a venit mai demult vremea să mai facem şi noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local şi concret, uneori chiar şi un a lua cu linguriţa şi nu cu polonicu’ din ce îţi bagă în faţă cei bonţi. Dacă această prezenţă de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viaţa. O simţire care, în virtutea unei drepte socotinţe a lucrurilor cu adevărat importante, ştie că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, şi orice altceva se construieşte peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter şi scriitor, acel don Quijote (de Băneşti), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - şi aici îi detaliez cumva remarca principială - că deşi acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi preţuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - şi se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puţin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaş, dar de fapt neomenos, care mai mult dospeşte problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate dispreţui, rămânând creştin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar şi arta - eficienţa abordării, meşteşugul - unei igiene sociale.
Ca principiu sociologic, cred că aceşti marţafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduţ”. Cu atât mai grave sunt consecinţele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învăţământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi laşi mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanş si perspicace atunci şi n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea şi combaterea ulterioară a oricăror surse de infecţie întâlnite.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu