Omnipotentul gânditor de prestigiu în impostura de la Haimangia sau din culisele unui Ulise (Nimeni) nerătăcitor

Prezent la Festivalul Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF) 2010, filmul "Portretul luptătorului la tinereţe" a luat premiul pentru imagine şi premiul publicului. Premiul pentru imagine l-a acordat juriul, "nu pentru că filmul este românesc, ci pentru că, pur şi simplu, a fost cel mai bun". Premiul publicului, pentru că aşa a introdus la urne publicul. Sala a fost plină şi a votat. S-a infirmat teoria conform căreia poporul vrea manele şi de aceea primeşte manele. Şi s-a confirmat că abundenţa kitsch-ului roz-moloz de pe piaţa TV nu apare numaidecât datorită cererii spectatorilor, ci, mai degrabă, realităţii că este mai greu să emiţi documentat, sructurat, intelectual (făcând legături interioare pe tema subiectului), creativ, sensibil si nu sensibilos etc. În ziua următoare, la nişte alegeri politice - lansarea politică a lui Teo Trandafir - au votat nici 15% dintre cei care puteau vota, victoria înregistrându-se cu un scor de 54%. Unde mai pui că era vorba şi de un realizator foarte "popular" de emisiuni TV.

Aşteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu şi-a propus această laborioasă şi pretenţioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretenţioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.

Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.

Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."

Aici cred că stă profunzimea filmului. Naraţiunea sacadată şi densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-şi-minte) să-şi facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HĂITUIALĂ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulţi dintre ei de formaţie intelectuală, mulţi plecaţi din şi susţinuţi de comunitatea sătească. Permanent au fost vânaţi pentru a fi terfeliţi, pentru a fi jucaţi în picioare şi la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâţi (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susţineau: dacă nu li s-a putut smulge credinţa, li s-au smuls unghiile, dinţii. Au fost mutilaţi pe viaţă, când nu li s-a smuls viaţa.

Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar şi oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulţi români n-au putut vedea mai mult decât blidul din faţă, au existat şi români care nu s-au lăsat atârnaţi. Sunt sfinţii noştri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale ţării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".

În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepţia stilului d-lui Andrei Pleşu, stil care a făcut şcoală în telectualitatea românească şi care sună cam aşa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunţa,/ la o adică ai spus senzaţional de împănat şi aşa şi aşa,/ păstrează "puterea", influenţa,/ echipa câştigătoare şi de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ţi poate afecta "situaţiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?"

Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiţi şi care au ştiut să dăruiască, la apropiaţii mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar şi mai controlabil: mi-e mai aproape cămaşa decât cartierul. Dar care sunt personalităţile, imaginile conştientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este uşor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiţia? Sau comunismul şi mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârşit" a comuniunii cu ţărâna şi cu înaintaşii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitaţii ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ş.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenţia unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiţi din Făgăraş. Acei veşnic tineri: ne-ar fi buni de sfinţi. Cine îi numeşte hipioţi soioşi (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliţie culturală sau politică, evreiască sau internă (avem şi noi căpuşele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).

De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut potentaţii epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proştii! Nu le plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, aţele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Zice un CTP pe post de CTC cu gând "greu": "Cu ce gând am ieşit de la "Portretul…" văzut împreună cu maximum 10 inşi în sala Studio? Unul simplu, dar greu: împotriva celor care le răpesc libertatea, românii trebuie să înveţe să lupte în stradă, nu în munţi." Şi când o coborî în stradă îi dăm şi credit... din foarfece. Haimanagiilor marinari şi pescuitori în mlaştini, docţi sau nu, le trebuie oameni aplatizaţi, consumatori fideli şi, mai ales, dependenţi; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuţie un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafaţă. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgăraşilor, Toma Arnăuţoiu, cel care a fost vârful rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat (Nucşoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veşnic sunătoare".

PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului - "Lupii singuratici sunt simpatici" - despre "Portretul luptătorului la tinereţe". Simptomatic, după două zile, toate comentariile cititorilor acelui articol au fost şterse, lăsându-se un acoperitor "Nu exista comentarii". Pe când majoritatea comentariilor, si au fost multe şi decente, ba chiar cu (in)formaţie culturală, chiar dacă îl trăgeau de urechi pe CTP. Spuneam...

Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în faţa replicii alese a dvs. faţă de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand şi filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar şi suprinde magistral, până la senzaţia fizică, uneori de halucinaţie a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenţilor, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa şi meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor faţă de "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentenţios, categoric, senzaţional de casant, aparent fără negoţ, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleşu, CTP face parte din aceeaşi specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeaşi poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaş. Face parte din aceeaşi "intelighenţie oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înţelept ca un şarpe şi curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conştiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoşeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt şi "eficient" subiectul rezistenţei. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenuşie, nici măcar nu se oboseşte să se documenteze. Măcar să fi citit cărţile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moşul să scrie şi cărţi - , înainte de a-l cuprinde plictiseala şi de a concluziona, cam târziu totuşi la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieşitul în stradă (se putea oare atunci aşa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjuraţi fiind, din toate părţile, de lagărul de emanaţie bolşevică?). Mai mult, deşi majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăşi) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicseşte să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce îşi dă cu părerea geopolitică şi nu numai, din moment ce îşi afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărţile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.

D-le CTP, am înţeles că stilul dvs. cultivă şi o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar şi un "vedetism", o imagine de matketing - vezi şi poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea staţi la pândă la lucrurile bune, sau cu tendinţă bună. În calitate de "conştiinţă a ţării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea aţi găsit calităţi de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuşi, prima producţie care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic şi, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare şi îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viaţă" puteţi fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Şi mă deranjează că prezenţa multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spaţiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe faţă sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău şi oarecum plictisit că preocuparea intelectualităţii titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naţionale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulţi intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparaţia este asemenea celei între "folclorul" ţigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situaţiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitaţie ("i-a zis-o") sau calmare (ştim noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulaţi o carte), lipsă de largă respiraţie. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim şi noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice şi "gurnalistice", pare că ne limpezim şi împiciorogăm speranţe. Pare să vie, să îşi facă loc o rază de altceva.

Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a şuntat-o, păcălit-o şi fraudat-o îndeajuns ca să ne menţinem statutul şi, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: staţi liniştiţi la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiţi şi noi avem grijă de restul.