Există o unică bucurie a matematicii care poate fi şi o regăsire. Zbânţuiala cotidiană, să îi zicem atât şi să nu mai intrăm în amănunte nenecesare, frecuşurile "de la natură" se pot topi şi la un foc rece. Să facem din când în când matematică pentru a ne regăsi pe noi, dar şi un anumit Rost, o anumită încredere în Frumos... pe care e păcat să le uiţi. Lumea sucită pe care (şi-)o creează unii prin aroganţă poate fi risipită matematic cu un maximum de eleganţă. Oricât de tare s-ar înverşuna "furia" umană sau s-ar insinua vreo "mizerie umană", adevărurile matematice nu se smintesc şi nu se pătează (mediatoarea tot la mijloc taie de-a dreptul). Un comentator altfel "înverşunat" din presa românească - nu sunt neapărat dintre fanii dânsului... a fi fan o văd şi ca pe o oarecare agresivitate/pretenţie nefirească - scria un articol: http://www.gandul.info/puterea-gandului/e-usor-sa-iei-5-la-matematica-la-bac-8412136. Articol care m-a mişcat şi prin forma de redactare (tehnologia electronică fiind aici "salvatoare"): parcă e o scrisoare de dragoste către infinit. Sau "la nemurire" cum se exprima impetuosul Rică Venturiano. Aş face şi observaţia că poate ar fi bine ca autorul să scrie mai des pe acest subiect, nu numai când "îl roagă redacţia".
Există şi răceala unei îngheţate servite într-un supermarket răcorit de frigidere. Sau la un Mac Donald. Mai mult de moft, din comoditate, fără prea mare tragere, să stăm şi noi la o masă, înţărcăm copilul să se joace pe "pajiştea" special amenajată, a la Disneyland, şi noi ne gândim ca ar trebui să mai încercăm să emigrăm in Canada "pentru o viaţă mai bună" (am preluat formula de succes în neviaţă, tot a la Disneyland, de la "Surprize, surprize"). Ce contrast! Dacă matematica, "limbaj universal", ne poate aduce aminte de infinit şi de Rost, creând o lume imaginară, dar vie, în Disneyland infinitul se sufocă în stas, depersonalizare, kitsch, plastice, dulcegărie şi "hormoral" (aş include în "Disneyland" şi desenele animate japoneze...).
E bine ca din când în când să facem matematică. Ne poate ajuta să înţelegem mai intim ceea ce un Arsenie Papacioc enunţa atât de fuzzy (tărâmul ivit in urma descoperirii matematice că prea bogata semnificaţie a unui "sistem" nu poate fi prinsă în "crispata" exprimare/logică binară) : "să trăieşti în pustie, în mijlocul lumii fiind". Unde foc interior sau fântână interioară sunt totuna. Acelaşi "ataşament detaşat" - tot Mihai Şora a găsit termenul de "desituare" ca traducere pentru termenul de "callback", concept "computer science" descoperit de Virgil Negoiţă, cibernetician, om de ştiinţă, dar şi scriitor şi filozof al culturii timpurilor noastre, revalorizator al "dogmelor" lui Lucian Blaga, termen care se referă la, într-o exprimare paradoxală a profesorului Grigore Moisil, un fel de "lasă-mă singur ca să mă gândesc la tine" - la care te poţi întoarce pentru a te regăsi.
sâmbătă, 2 iulie 2011
luni, 20 iunie 2011
MAI
Am dat de o hartă probabil facută de români:
locurile albe sunt "ale lor", dacă vor să facă parte din/ să respecte România, eu cred (vezi şi alt articol ), mult mai variată, interesantă şi mai a lor ca Ungaria. 2) ce ar mai rămâne din România dacă toate regiunile etnografice s-ar crampona în mod mecanic de autonomie administrativă... s-ar rupe acea sinteză specific românească, dar şi vraja acelor ţări spirituale (dacă unii nu le simt, nu însemnă că nu sunt), care pot exista peste mări şi ţări.
Românii n-au avut genă extremistă, extremismul românesc apărând doar ca accident, reacţie, sau izolat, ca produs al vreunei minţi bolnave. Mi s-a parut foarte interesantă harta menţionată mai sus. Altminteri, până la urmă, nu vreau să MAI cad în capcana electorală a marţafoiului de Oranjadă... Mult prea mult consumă şi zăpăceşte agenda românilor acest personaj viclean şi mediocru.
Şi totuşi... a venit apoi declaraţia preşEdintelui la o emisiune, cu "onorabilii" contorsionişti Vector Cristoiu şi Confruntare Turcescu pe post de a se uita în gura preşului, despre regele "slugă la ruşi" şi vinovat de deportarea evreilor, enormităţi care nu se pot atribui decât defulării unui "beţiv la cârciumă" (in vino veritas). Colac peste gâtul pupezei afumate şi aferate, preşul se contrazice flagrant cu declaraţia de mazetă ritoasă, declaraţie făcută de nu mult timp, cu ocazia condamnării comunismului.
Îmi răsări o idee... O vorbă spune că "fiecare pasăre pe limba ei piere"... oare scopul pe pământ românesc al lui Oranjadă şi ai lui nu e să aspire cât mai multă mizerie, ca apoi să o "incendiem"? Arderea actualei coaliţii de la guvernare, cu efecte pe termen lung asupra partidelor componente, poate însemna o foarte benefică deratizare (singurii pe care nu îi dispreţuiesc fără rest sunt maghiarii - totuşi ei ar trebui să schimbe ceva, dacă nu vor să se izoleze... şi le dăm şi nume pe harta etnografică, dacă acceptă că nu ţin de Ungaria, ci de România). Şi fără a mă pune la contre cu mitocanul duhnitor, nu cumva principiul monarhiei ne poate asigura o oarecare decenţă? Eu, unul, şi nu numai eu, am ajuns în timp monarhist: trebuie anulată posibilitatea unei cârdăşii vulgare între preşedinte şi majoritatea parlamentară, Domnul românilor nu mai trebuie să răsplătească gaşca care l-a ajutat să... parvină, fiind responsabil - nu poate să fure/îşi bată joc şi să dispară - , pentru că vine dintr-o tradiţie. O Tradiţie care îi impune atât comportamentul, cât şi profesionalismul, dar, mai ales interiorizarea legăturii cu ţara. Regele s-ar raporta la ţară ca la familie: merge ţara, merge şi dinastia. Pe ce legătură, alta decât cea familială, am putea miza mai mult?! Unde mai pui că familia regală a luat decizia sa înlocuiască particula "de Sigmaringen" cu "de România"... aviz secuilor "de Ungaria".
Ce ne facem cu un Carol al II-lea? Carol Caraiman a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală, că făcea familia de râs. "Treaba" cu familia este foarte puternică. Sunt şi (ne)cazuri care decretează moartea Familiei, a lui Dumnezeu (un amic prindea bine: "nu există monarhie fără Dumnezeu"), se legitimează familia de homo, contra biologiei, naturii, principiului diferenţei etc? Am băgat de seama. Dar până la urmă, dincolo de orice artificii şi artfacte, noi toţi, pe pământ stăm. Cu-minte. Nu e vorba de resuscitarea unei monarhii desuete, ci de dreapta socotinţă a unei posibile soluţii, faţă cu celelalte.
Nimeni nu credea să cadă Ceauşescu şi a căzut judecat şi secerat ca o javră, fără nicio onoare. Există un Dumnezeu. Sper să nu ajungem să-l "executam" la fel pe Oranjadă, acea chimicală de provenienţă comunistă, toxică, care numai prin agitaţiune poate păcăli neavizaţii că ar fi vreun nectar. Cred că vine vremea să terminăm cu şobolaniada roşie-oranj (culori interesante de altfel) şi să ne regăsim albia naturală.
Pe scena "outdoor" de langă Ateneu se interpreta muzică clasică şi marele public părea să asculte entuziasmat. La final publicul e întrebat de dirijor: ce vreţi să cântăm? Vreau să spun: "Dansuri româneşti" de Bela Bartok, dar mă jenez şi las posibilii mai-cunoscători să se pronunţe. O coană, insistent, "peste" toţi: "Can-can"!. E ironizată de dirijor. Se aude un pic mai tare: Dansuri ungare!. Şi se cântă asta. Frumos. Apoi încă un "ce vreţi?". Se lasă mai linişte, şi din nou coana, cu "putere": "Can-can". Se cântă "Can-can", cu câţiva spectatori în delir, eu, cu greaţă de o melodie la fel de proletcultistă, de bogată în conţinut şi de patinată ca Vadim. Morala: mai contează ce zicem şi noi, "la vremea" potrivită, prompt. Vreme care a cam sosit... dintotdeauna. Nu numai că nu sunt de părere ca poporul ăsta merită prostit, dar cred că trebuie avut şi oarece tact cu un "aproape" în eroare (nimeni nu e garantat infailibil, neexistând reţete). Sunt pentru o educaţie - uneori curat nedeductibilă... respectul se simte dincolo de convenţii şi deducţii, acestea fiind în multe cazuri apanajul unei contabilităţi drăceşti - a atenţiei nu numai în fapte, dar şi în exprimare (a nu folosi termeni compromişi, e.g. Machiavelli nu era "machiavelic"). Cred că toată lumea ar avea de câştigat.
locurile albe sunt "ale lor", dacă vor să facă parte din/ să respecte România, eu cred (vezi şi alt articol ), mult mai variată, interesantă şi mai a lor ca Ungaria. 2) ce ar mai rămâne din România dacă toate regiunile etnografice s-ar crampona în mod mecanic de autonomie administrativă... s-ar rupe acea sinteză specific românească, dar şi vraja acelor ţări spirituale (dacă unii nu le simt, nu însemnă că nu sunt), care pot exista peste mări şi ţări.
Românii n-au avut genă extremistă, extremismul românesc apărând doar ca accident, reacţie, sau izolat, ca produs al vreunei minţi bolnave. Mi s-a parut foarte interesantă harta menţionată mai sus. Altminteri, până la urmă, nu vreau să MAI cad în capcana electorală a marţafoiului de Oranjadă... Mult prea mult consumă şi zăpăceşte agenda românilor acest personaj viclean şi mediocru.
Şi totuşi... a venit apoi declaraţia preşEdintelui la o emisiune, cu "onorabilii" contorsionişti Vector Cristoiu şi Confruntare Turcescu pe post de a se uita în gura preşului, despre regele "slugă la ruşi" şi vinovat de deportarea evreilor, enormităţi care nu se pot atribui decât defulării unui "beţiv la cârciumă" (in vino veritas). Colac peste gâtul pupezei afumate şi aferate, preşul se contrazice flagrant cu declaraţia de mazetă ritoasă, declaraţie făcută de nu mult timp, cu ocazia condamnării comunismului.
Îmi răsări o idee... O vorbă spune că "fiecare pasăre pe limba ei piere"... oare scopul pe pământ românesc al lui Oranjadă şi ai lui nu e să aspire cât mai multă mizerie, ca apoi să o "incendiem"? Arderea actualei coaliţii de la guvernare, cu efecte pe termen lung asupra partidelor componente, poate însemna o foarte benefică deratizare (singurii pe care nu îi dispreţuiesc fără rest sunt maghiarii - totuşi ei ar trebui să schimbe ceva, dacă nu vor să se izoleze... şi le dăm şi nume pe harta etnografică, dacă acceptă că nu ţin de Ungaria, ci de România). Şi fără a mă pune la contre cu mitocanul duhnitor, nu cumva principiul monarhiei ne poate asigura o oarecare decenţă? Eu, unul, şi nu numai eu, am ajuns în timp monarhist: trebuie anulată posibilitatea unei cârdăşii vulgare între preşedinte şi majoritatea parlamentară, Domnul românilor nu mai trebuie să răsplătească gaşca care l-a ajutat să... parvină, fiind responsabil - nu poate să fure/îşi bată joc şi să dispară - , pentru că vine dintr-o tradiţie. O Tradiţie care îi impune atât comportamentul, cât şi profesionalismul, dar, mai ales interiorizarea legăturii cu ţara. Regele s-ar raporta la ţară ca la familie: merge ţara, merge şi dinastia. Pe ce legătură, alta decât cea familială, am putea miza mai mult?! Unde mai pui că familia regală a luat decizia sa înlocuiască particula "de Sigmaringen" cu "de România"... aviz secuilor "de Ungaria".
Ce ne facem cu un Carol al II-lea? Carol Caraiman a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală, că făcea familia de râs. "Treaba" cu familia este foarte puternică. Sunt şi (ne)cazuri care decretează moartea Familiei, a lui Dumnezeu (un amic prindea bine: "nu există monarhie fără Dumnezeu"), se legitimează familia de homo, contra biologiei, naturii, principiului diferenţei etc? Am băgat de seama. Dar până la urmă, dincolo de orice artificii şi artfacte, noi toţi, pe pământ stăm. Cu-minte. Nu e vorba de resuscitarea unei monarhii desuete, ci de dreapta socotinţă a unei posibile soluţii, faţă cu celelalte.
Nimeni nu credea să cadă Ceauşescu şi a căzut judecat şi secerat ca o javră, fără nicio onoare. Există un Dumnezeu. Sper să nu ajungem să-l "executam" la fel pe Oranjadă, acea chimicală de provenienţă comunistă, toxică, care numai prin agitaţiune poate păcăli neavizaţii că ar fi vreun nectar. Cred că vine vremea să terminăm cu şobolaniada roşie-oranj (culori interesante de altfel) şi să ne regăsim albia naturală.
Pe scena "outdoor" de langă Ateneu se interpreta muzică clasică şi marele public părea să asculte entuziasmat. La final publicul e întrebat de dirijor: ce vreţi să cântăm? Vreau să spun: "Dansuri româneşti" de Bela Bartok, dar mă jenez şi las posibilii mai-cunoscători să se pronunţe. O coană, insistent, "peste" toţi: "Can-can"!. E ironizată de dirijor. Se aude un pic mai tare: Dansuri ungare!. Şi se cântă asta. Frumos. Apoi încă un "ce vreţi?". Se lasă mai linişte, şi din nou coana, cu "putere": "Can-can". Se cântă "Can-can", cu câţiva spectatori în delir, eu, cu greaţă de o melodie la fel de proletcultistă, de bogată în conţinut şi de patinată ca Vadim. Morala: mai contează ce zicem şi noi, "la vremea" potrivită, prompt. Vreme care a cam sosit... dintotdeauna. Nu numai că nu sunt de părere ca poporul ăsta merită prostit, dar cred că trebuie avut şi oarece tact cu un "aproape" în eroare (nimeni nu e garantat infailibil, neexistând reţete). Sunt pentru o educaţie - uneori curat nedeductibilă... respectul se simte dincolo de convenţii şi deducţii, acestea fiind în multe cazuri apanajul unei contabilităţi drăceşti - a atenţiei nu numai în fapte, dar şi în exprimare (a nu folosi termeni compromişi, e.g. Machiavelli nu era "machiavelic"). Cred că toată lumea ar avea de câştigat.
marți, 7 iunie 2011
Un răspuns la...
acest articol:
Bună ziua!
Sunt de acord că, în ciuda angajamentelor pe care le-ar avea de respectat orice cetăţean român , mai ales ministru, sunt maghiari care mai degrabă subminează statul român şi, prin urmare, n-ar mai avea ce căuta în funcţii guvernamentale de decizie. Totuşi, trebuie să recunosc că mai mult mă îngrijorează autodistrugerea românilor prin lipsa unor demersuri hotărâte din partea lor în ce îi priveşte în mod "intern". Să nu uit... nu cred că vă supăraţi: semnalez că articolul nu are "â" pentru "Romania", dar are pentru "lângă" din pasajul "Ultimul eveniment din aceasta serie neagra este legat de atitudinea Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Kelemen Hunor, care a cerut primarului Municipiului Cluj Napoca să “îndepărteze neîntârziat”, inscripţia cu textul lui Nicolae Iorga, care a fost reamplasată lângă grupul statuar Matei Corvin, proaspat renovat.". M-am uitat şi la alte articole mai mult sau mai puţin recente: unele au diacritice din abundenţă, altele nu... de fapt sunt anumite diacritice, dar nu în toate locurile în text. Eu sunt sigur că, dacă se poate scrie - e vorba de acest articol - "László Borbély" (foarte corect!, apreciez... chiar şi eu, fără să am afinităţi prea multe cu dânsul), se poate scrie şi România, români, româneşte - "â" pentru România mi se pare important, când există posibilitatea tehnică. Sper să rectificaţi, mai ales că este vorba de respectul pentru fiinţa naţională (căreia îi luaţi apărarea).
Atât ar fi fost despre articol. Totuşi, pentru că am întâlnit o oarecare cenzură, îmi permit să îmi spun aici replica, după ce voi mai dezvolta un pic o idee (trebuie să recunosc că, dacă la dvs. am găsit receptivitate, la "subalterni" - se va vedea un caz mai departe - nu prea... mai mult se fac... parcă pentru a desumfla o oarecare energie). Da, să zicem că ungurii sunt chitiţi să ia Transilvania şi/sau să devină o regiune autonomă. Or mai fi şi alte păreri printre ei, dar nu prevalează la nivel politic. De sute de ani parcă au încercat asta, crezând ca e un pământ unguresc. Totuşi parcă nu mă îngrijorez atât de ei, cât de români. Ia dezvoltă-te tu sănătos (că ai resurse... dacă le păzeşti şi te lupţi să le valorifici), fă-ţi curăţenie, cultivă-te, porneşte proiecte, lucrează şi le vei pune natural în paranteze pretenţiile. Nu să tot discutăm cazul vreunui cretin care l-a spânzurat pe Avram Iancu: asta ne fură din timp. Ai grijă cu cine te întovărăşeşti, de ce e în stare. O observaţie concretă, din cartier: prea mulţi români spun piaţa/parcul Moghioroş în loc de Celibidache, sau măcar Drumul Taberei.
"
Comparaţi între:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Moghioro%C8%99
(da, la început comuniştii vroiau să supună/vândă ţara, fiind pre îmbuibare; erau cozi de topor - majoritatea nu erau români, apoi s-a vrut dezintegrarea românului... să ia totul de la supermarketurile ideologice sovietice)
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Celibidache
http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_Taberei
Dacă noi ("născuţi liberi" ca nimeni alţii) nu atunci cine?
Răspuns: Moghioroşi.
"
Am citat dintr-un reply al meu pe grupul yahoo tnl_sector6. Mesaj pe care moderatorii acestui grup, mai exact, cred, moderatorul Costin Manolache (ca să nu vorbesc aluziv ca Mache de Lache) - prezidentul tnl sector6, care a pomenit în mesajul (în care lansa o întrebare pe grup) la care am dat reply, de "Parcul Moghioroşi" -, nu l-a lasat să treacă (să apară pentru tot grupul). Nu prea suntem noi receptivi la aiureli d'astea, dar ne pricepem când e vorba de comunicaţii, robinete, de a ne face reţea etc. Lui: băiatule, eşti mare când te apropii de 30 de ani (chiar dacă mai umbli încă în teneşi pe la sedinţe), fii mai doritor a te cultiva, dacă poţi (şi funcţia ta ar cere-o)! Altfel, nicio problemă, dar nu te potriveşti ca moderator, n-ai căderea să cenzurezi la modul ăsta. Cununie, nuntă, botez, petrecere... numele după naş, dar ne mai şi cultivăm!
PS1. Am vorbit anterior de "a desumfla o oarecare energie". Ma voi lauda un pic, pentru a justifica această sintagmă. Sunt cel care, într-un elan patriotic, ţine de 3 luni, serios, cu frecvente ore suplimentare, un curs gratuit de programare - este şi o calificare - în sala PNL sector 6, sală care mi-a fost pusă la dispoziţie imediat ce a aflat că am nevoie de d-l Mănescu, după ce acelaşi proaspăt preşedinte al tnl sector 6, îmi spusese că nu sunt şanse să ţin vreodată cursul acolo. Am pomenit şi de unii care, plecând de la iniţialele NL, îşi zic "născuţi liberi"... de parcă la vârsta naşterii se iau sau iei o seamă de decizii care îţi vor garanta libertatea in viitor. Libertatea se cucereşte. În ce priveşte "N", eu, cel puţin, mă aflu printre aceia care nu-şi permit să înlocuiască "naţional" cu "născut"... e un individualism nefiresc.
PS2. Am postat un comentariu chiar la locul articolului, dar fără vreun răspuns (vezi imaginea de mai jos). A doua zi s-a trecut la un alt articol... mai cu baloane.
Vezi, ăsta e defectul meu... nu înţeleg cum un site care se declară "la dispoziţia ta" nu catadicseşte să dea un răspuns-ceva la o semnalare de bun simţ. Totuşi, am observat că s-a adoptat - deocamdată - pe acest site folosirea consecventă a diacriticelor, adică deloc. Asta, menţinută în timp, ar însemna că s-a mişcat ceva, ceea ce nu e rău. Nu sunt de acord cu acele site-uri într-un singur sens, gen "pesurse" care nu lasă posibilitatea vreunui comentariu. Ştiu, ăsta e un tip de "informare" (alde redarea în petec a lui Băsescu prin Boc: "Nu sunt obligat să consult Coaliţia în legatură cu o remaniere, ci doar să o informez"). Facebook cred că e bun, pe lângă faptul că dă posibilitatea tehnică omului să spună ce vrea, dacă vrea, şi pt. că e mai greu să o "dai anonimă". E bine să ştim de cei care sunt numai pe post de emiţători. Să nu-i deranjăm. Când nu se dă nicio adresă de contact, e bine să se precizeze explicit asta, căci altminteri, ne aşteptăm ca Internetul să fie interactiv. Când se dă o adresă/un formular de contact, parcă mai bine e ca dezbaterea să fie publică, dacă tot vorbim de o societate democratică.
Ne mai mirăm că, la scară naţională, românii nu prea se implică în viaţa publică, că votăm mult mai "dezlânat" decât alţii chiar din ţară şi ajungem să depindem din ce în ce mai mult de aceste "minorităţi" active (nu e vorba numai de unii etnici maghiari, ci şi de o anume! clasă politică veroasă). Se găsesc tot felul de "temperări": că Antonescu ar fi spus aşa, Ponta nu chiar aşa, că opoziţia nu e cum trebuie, nu s-a copt etc. Nu domne, s-a murit pentru ca noi să ne putem implica în viaţa publică, să votăm liber = să nu ne lăsăm luaţi în balon/reţea. Uităm prea repede - in extremis, o sacoşă cu de-ale gurii le poate asigura unora încă 5 ani de "pe resurse", în dauna ţării. Nu ne place de cutare că se întovărăşeşte cu... asta e, dar uite un punct alb, o speranţă... trebuie să poţi "diferenţia" măcar la câţiva ani. Altfel, n-are nicio greutate comentariul tău public - e teatru al absurdului (ca să nu spun schizofrenicului).
Bună ziua!
Sunt de acord că, în ciuda angajamentelor pe care le-ar avea de respectat orice cetăţean român , mai ales ministru, sunt maghiari care mai degrabă subminează statul român şi, prin urmare, n-ar mai avea ce căuta în funcţii guvernamentale de decizie. Totuşi, trebuie să recunosc că mai mult mă îngrijorează autodistrugerea românilor prin lipsa unor demersuri hotărâte din partea lor în ce îi priveşte în mod "intern". Să nu uit... nu cred că vă supăraţi: semnalez că articolul nu are "â" pentru "Romania", dar are pentru "lângă" din pasajul "Ultimul eveniment din aceasta serie neagra este legat de atitudinea Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Kelemen Hunor, care a cerut primarului Municipiului Cluj Napoca să “îndepărteze neîntârziat”, inscripţia cu textul lui Nicolae Iorga, care a fost reamplasată lângă grupul statuar Matei Corvin, proaspat renovat.". M-am uitat şi la alte articole mai mult sau mai puţin recente: unele au diacritice din abundenţă, altele nu... de fapt sunt anumite diacritice, dar nu în toate locurile în text. Eu sunt sigur că, dacă se poate scrie - e vorba de acest articol - "László Borbély" (foarte corect!, apreciez... chiar şi eu, fără să am afinităţi prea multe cu dânsul), se poate scrie şi România, români, româneşte - "â" pentru România mi se pare important, când există posibilitatea tehnică. Sper să rectificaţi, mai ales că este vorba de respectul pentru fiinţa naţională (căreia îi luaţi apărarea).
Atât ar fi fost despre articol. Totuşi, pentru că am întâlnit o oarecare cenzură, îmi permit să îmi spun aici replica, după ce voi mai dezvolta un pic o idee (trebuie să recunosc că, dacă la dvs. am găsit receptivitate, la "subalterni" - se va vedea un caz mai departe - nu prea... mai mult se fac... parcă pentru a desumfla o oarecare energie). Da, să zicem că ungurii sunt chitiţi să ia Transilvania şi/sau să devină o regiune autonomă. Or mai fi şi alte păreri printre ei, dar nu prevalează la nivel politic. De sute de ani parcă au încercat asta, crezând ca e un pământ unguresc. Totuşi parcă nu mă îngrijorez atât de ei, cât de români. Ia dezvoltă-te tu sănătos (că ai resurse... dacă le păzeşti şi te lupţi să le valorifici), fă-ţi curăţenie, cultivă-te, porneşte proiecte, lucrează şi le vei pune natural în paranteze pretenţiile. Nu să tot discutăm cazul vreunui cretin care l-a spânzurat pe Avram Iancu: asta ne fură din timp. Ai grijă cu cine te întovărăşeşti, de ce e în stare. O observaţie concretă, din cartier: prea mulţi români spun piaţa/parcul Moghioroş în loc de Celibidache, sau măcar Drumul Taberei.
"
Comparaţi între:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Moghioro%C8%99
(da, la început comuniştii vroiau să supună/vândă ţara, fiind pre îmbuibare; erau cozi de topor - majoritatea nu erau români, apoi s-a vrut dezintegrarea românului... să ia totul de la supermarketurile ideologice sovietice)
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Celibidache
http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_Taberei
Dacă noi ("născuţi liberi" ca nimeni alţii) nu atunci cine?
Răspuns: Moghioroşi.
"
Am citat dintr-un reply al meu pe grupul yahoo tnl_sector6. Mesaj pe care moderatorii acestui grup, mai exact, cred, moderatorul Costin Manolache (ca să nu vorbesc aluziv ca Mache de Lache) - prezidentul tnl sector6, care a pomenit în mesajul (în care lansa o întrebare pe grup) la care am dat reply, de "Parcul Moghioroşi" -, nu l-a lasat să treacă (să apară pentru tot grupul). Nu prea suntem noi receptivi la aiureli d'astea, dar ne pricepem când e vorba de comunicaţii, robinete, de a ne face reţea etc. Lui: băiatule, eşti mare când te apropii de 30 de ani (chiar dacă mai umbli încă în teneşi pe la sedinţe), fii mai doritor a te cultiva, dacă poţi (şi funcţia ta ar cere-o)! Altfel, nicio problemă, dar nu te potriveşti ca moderator, n-ai căderea să cenzurezi la modul ăsta. Cununie, nuntă, botez, petrecere... numele după naş, dar ne mai şi cultivăm!
PS1. Am vorbit anterior de "a desumfla o oarecare energie". Ma voi lauda un pic, pentru a justifica această sintagmă. Sunt cel care, într-un elan patriotic, ţine de 3 luni, serios, cu frecvente ore suplimentare, un curs gratuit de programare - este şi o calificare - în sala PNL sector 6, sală care mi-a fost pusă la dispoziţie imediat ce a aflat că am nevoie de d-l Mănescu, după ce acelaşi proaspăt preşedinte al tnl sector 6, îmi spusese că nu sunt şanse să ţin vreodată cursul acolo. Am pomenit şi de unii care, plecând de la iniţialele NL, îşi zic "născuţi liberi"... de parcă la vârsta naşterii se iau sau iei o seamă de decizii care îţi vor garanta libertatea in viitor. Libertatea se cucereşte. În ce priveşte "N", eu, cel puţin, mă aflu printre aceia care nu-şi permit să înlocuiască "naţional" cu "născut"... e un individualism nefiresc.
PS2. Am postat un comentariu chiar la locul articolului, dar fără vreun răspuns (vezi imaginea de mai jos). A doua zi s-a trecut la un alt articol... mai cu baloane.
Ne mai mirăm că, la scară naţională, românii nu prea se implică în viaţa publică, că votăm mult mai "dezlânat" decât alţii chiar din ţară şi ajungem să depindem din ce în ce mai mult de aceste "minorităţi" active (nu e vorba numai de unii etnici maghiari, ci şi de o anume! clasă politică veroasă). Se găsesc tot felul de "temperări": că Antonescu ar fi spus aşa, Ponta nu chiar aşa, că opoziţia nu e cum trebuie, nu s-a copt etc. Nu domne, s-a murit pentru ca noi să ne putem implica în viaţa publică, să votăm liber = să nu ne lăsăm luaţi în balon/reţea. Uităm prea repede - in extremis, o sacoşă cu de-ale gurii le poate asigura unora încă 5 ani de "pe resurse", în dauna ţării. Nu ne place de cutare că se întovărăşeşte cu... asta e, dar uite un punct alb, o speranţă... trebuie să poţi "diferenţia" măcar la câţiva ani. Altfel, n-are nicio greutate comentariul tău public - e teatru al absurdului (ca să nu spun schizofrenicului).
sâmbătă, 4 iunie 2011
Nu mă interesează rasa ta ...
cât gradul în care îţi ASUMI "pământul de sub picioare". Şi prin "pământul de sub picioare" înţeleg orice treabă în care te afli, proiectată pe termen lung. Graniţele -s libere. Dacă într-adevăr nu-ţi place aici, nu te ţine nimeni să te duci dincolo. Văzurăm - nu numai din citite - şi cazul bancherului american care se refugie la mănăstirea Oaşa: ăla, prin asumare, poate fi mai român decât 10 rude de-ale mele (caz ipotetic) care se fandosesc de civilizaţie transatlantică. Asta cu "nu ne-am născut în locul potrivit... Da nu`i nimic, sunt consolat de mic"... Domnule, purceaua e moartă în coteţ, cine te împiedică să îţi alegi alt loc, e timpul să nu mai fii "consolat de mic", că să scursă dămult toată dulcegăria din gogoaşă.
Nu ne putem handicapa de tradiţiile benefice - mă refer la acea dospire cumsecade şi statornică de-a lungul secolelor. Şi nici nu putem să nu dăm pălăria jos în faţa unora care, deşi au venit mai târziu pe acest pământ, şi-au asumat românitatea. Un alt exemplu remarcabil (afară de cel al bancherului ortodoxit româneşte... sunt foarte multe), este Nicolae Steinhardt, parte integrantă a culturii româneşti care va să rămână. Monahul Steinhardt era căutat la Rohia in miez de noapte de confraţi evrei, ca să fie întrebat: "Cum se simte la ora asta...", răspunsul fiind "împlinit, renăscut ...". Tatăl lui S., care fusese coleg de facultate cu Albert Einstein, i-a spus fiului înainte să fie luat în temniţa comunistă: "Să nu fii jidan fricos şi să te caci în pantaloni!". Păi!
Mai e şi "chestiunea" ţigănească şi aici "atac" "problema" denumirii. Nu le pot zice romi, ca să nu-i iau la grămadă cu românii, în lumea asta a prescurtărilor, al cărui "fan" sunt uneori chiar şi eu. Ţigani, gitani, gipsy ... li se spune de secole, peste mări şi ţări. Să nu se înţeleagă că am ceva împotriva autodenumirii lor cum vor, dacă chiar ţin la asta. Mai clar: trăieşti pe teritoriul României şi îmi vorbeşti mie, ca majoritar, româneşte, atunci îţi zic român... dacă nu protestezi. Dacă ţii foarte mult să-ţi spun rom, ţie unul nu-ţi spun nici aşa, nici aşa, zic "domnu'", "dvs" etc. De ce atăta caragaţă? Aşa mi se pare că respect Adevărul de deasupra mea/desubtul meu.
Un fapt tragicomic: pe wikipedia, la capitolul "Personalităţi de etnie romă sau cu origini rome în România" apare Anton Pann; mă duc pe pagina lui Anton Pann: "de origine aromân". Mă uit la figură (cine zice că nu recunoaşte anumite (urme de) trasături ţigăneşti pe figură, face pe prostu'), la texte... hai domne ca nu vine din cultura aceea. Nu e acea "matrice stilistică"... nu că aş desconsidera cumva din start trasăturile ţigăneşti. Mai umbla un zvon că Leonardo Da Vinci ar fi fost evreu... hai domne că nu a croit diaspora evreiască Renaşterea (nu că aş îmbrăţişa-o total... unii spun, şi nu poţi să-i contrazici categoric, că după Renaştere a venit Iluminismul, Revoluţia franceză şi apoi comunismul, ca expresie cea mai înaltă a ruperii de religie, tradiţie, omului nou, "eliberat" etc). Cum aş putea reacţiona ca un prost (i.e. fără mijloace intelectuale)? Dând geopolitică din top (cheia lumii e la mine... frăţioare): ca si ţiganii, evreii -s o rasă migratoare mercantilă, care, între alte comerţuri care să-i facă heghemonici, încearcă să facă caz excesiv desuferinţa/handicapu' rasei asuprite/holocaustul în tramvaiu' 41/la UE/simpozioane etc, unii mai 'telectual, alţii mai puţin, substratul "afacerii" fiind acelaşi. Această generalizare ar fi o întruchipare concretă a zicalei: "prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul". Ar fi o aroganţă/suficienţă fără rest. Aş fi la fel de tragicomic ca şi complexele de inferioritate (sau "superioritate") ale unor minoritari/majoritari. Doamne fereşte!
Azi am avut o "întâmplare" mai puţin obişnuită. Era a doua oară când, ieşind de la un magazin Dedeman, am fost abordat să cumpăr la preţ mic nişte "supertelefoane" mobile. Eram cu galerii de perdea de 3m, pierdusem deja un tramvai, că se moşmondise unul în faţa mea, şi-mi vin 2 ţigani cam de statura mea cu "supertelefoanele": "am două... ". Am tranşat, imi cer scuze pentru limbajul neacademic: "mă cac în ele!". "Cum?! ... în telefoanele mele?!/ Le-ai produs tu?/ Da, eu le-am produs./ Ce conţin?" ... moment în care un ţigan se dă mai la o parte, dar ăsta cu clonţu' se montează agresiv cap în cap cu mine, repetând a cafteală: "Cum?! ... în telefoanele mele?!". "Da, mă cac în telefoanele pe care nu le-ai produs tu", zic şi eu simţind că, dacă sare sa mă atingă, va trebui să mă dezlănţui. Dar... se dă şi ţiganul ăsta la o parte şi, anulăm posibilul "show" de pe caldarâm. Iarăşi, talmeş-balmeş, se poate zice: ee ... ăsta tot are "boală" pe "alogeni". Perfect fals. Am "boală" pe cârdăşiile schizofrenice - trei să fii cam schizofrenic să te dai apărător al umanităţii, României, dar să încerci să profiţi de "fidelitatea" găştii sau de impresionabilitatea unora. În plus, nu aş lua nimic la preţ foarte convenabil de la "intermediari" de felul ăsta. De ce să contribui la propagarea mucegaiului?! De ce să cochetez şi eu cu schizofrenia?! Cu muşchii mici, cu sărăcia mai ales a interiorului?! De ce să mă trag la fund?! "Oropsitul" poet Mircea Dinescu filozofa "viaţa in România e ca un păr din c..: scurtă şi plină de c...t". I se poate răspunde (retoric şi principial), în legătură şi cu alte apariţii picante si pleiboistice ale dânsului, cu o parafrază după o zicere populară: "Dracul e prostia, fiind localizat in c.r.l prostului".
Am dat un exemplu benefic cu Steinhardt, dacă nu dau exemple de la alte etnii, se va crede că am ceva cu ele. Nu de asta voi mai da câteva exemple, ci ca să articulez cât oi putea de expresiv legătura interioară, i.e. în favoarea tratării (cât mi-oi putea permite de) inte-lectuale a subiectului asumării locului în care te-ai aşezat. Dezvolt anteriorul "perfect fals" în priveşte ce "boala pe alogeni": dacă ei se asumă ca români, nu numai că-s gata să îi consider aşa. Despre Adrian Pintea, interpretul memorabil al lui Iancu Jianu, unii spun că era de origine romă, alţii, "români verzi", că avea mai mult "sânge românesc", alţii, ceva mai de la sud, că se poate ca Iancu Jianu să fi fost arnăut (albanez... nişte traci mai sălbatici şi ăştia)... şi uite aşa bănănărim în păr coclaurile. Io spun ce (îmi) e Adrian Pintea după ce a făcut: a fost un român în faţa căruia îmi scot pălăria. Iar, în ce-l priveşte pe Iancu Jianu, chiar dacă, prin absurd (vezi şi wikipedia), ar fi fost cu furluatul, contează mai mult cum a rămas el în etos-ul popular - e drept că m-am bucurat să aflu că a fost un fel de Tudor Vladimirescu.
"Chestiunea" ungurească are şi ea specificul ei. L-as aminti pe Bela Bartok cu viul si prolificul său interes pentru România şi Balcani. Si le-aş pune ungurilor o întrebare nu neapărat retorică: chiar aţi vrea, dacă aţi putea, să rupeţi o bucată din Transilvania şi să vă uniţi cu Ungaria? Chiar nu vedeţi că PUTEŢI avea un specific mai tare decât uneori "plicticoasa" Ungarie - poate vă aduceţi aminte că v-am salvat de la comunismul în care vă aruncară-ţi pe la 1919 (interesant Dumnezeu a avut acest Bela Kun), poate vă aduceţi aminte de Alexandru Moghioroş şi de alţi pionieri PCR? Sunteţi într-un spaţiu unde se intretaie lumi şi civilizaţii... într-o sinteză specifică (românească)... din care faceţi parte. Un coleg de armată maghiar, acum doctor în matematici, îmi spunea că limba română l-a ajutat foarte mult să înţeleagă limba franceză, engleză... Şi se semna cu "prietenul tău...". Domne, curajul (iară nu aroganţa), inteligenţa şi frumuseţea nu au graniţe. Ca şi asumarea.
Putem da un exemplu recent din fotbal. Aseară am fost reţinut în faţa televizorului de meciul din Giuleşti al României cu Bosnia. În general, de câţiva ani, consider că n-am ce mă uita la "tractorişti" şi nici la ştirile cu nevestele/gagicile lor. Dar aseară am stat plăcut surprins de meci, dar şi de interview-uri (pun în paranteză unele "patinaje" ale prezentatorilor gurnalişti). Devenisem fan Răzvan Lucescu. Ca să aflu a doua zi ca a lăsat naţionala pentru Rapid... Măi, tu nu meritai naţionala! Ce dacă fac gălăgie mare o gramadă de bagabonţi din media sau de pe lângă?! Tatăl Mircea Lucescu îl sfătuise să plece la un club din altă ţară, că aici îl urmăresc să i-o coacă unii - hai să plecăm toţi valoroşii, că o să aibă cine să se bucure de minunea asta de ţară! Dar voi nu datoraţi României ceea ce sunteţi? Nu mai e România rentabilă?! Un descendent de emigrant irlandez ca J.F.Kenedy, în anii '60 zicea : “Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Că tot observa un comentator după interviul luat lui R. Lucescu, "filozofia", dar şi analiticitatea de peste noapte a demisionatului de la cârma naţionalei de fotbal. Haide de! Putem avea asimptote de la unii care chiar au năzuit în Duh. Ruşine lui, ca şi lui Boloni, care a făcut ceva similar! Mi-ar fi plăcut să vă consider români, dar în definiţia pe care o dau românului nu poate intra lăsatul naţionalei.
Mi-ar pare rău pentru oricine se dezintegrează în consumism, pentru oricine îşi pierde seva rădăcinilor. Asumarea/cultivarea spaţiului în care ai rădăcini (spirituale) o văd ca pe un fenomen natural. Fără aceste rădăcini nu suntem liberi, umblăm năuci, apatici, plicticoşi... rămâne doar comerţu' pre îmbuibare, neoanele. Mă bucur de acest pământ aşa cum cred că m-aş bucura de ţara Patagoniei, dacă aş alege să locuiesc, dacă m-aş fi născut acolo. Şi dacă eu, ca şi patagonezu' ne asumăm cu mândrie obârşia, "nu se întâlnesc două trufii, ci două demnităţi care se apreciază" (a zis aici bine Dan Puric). Câştigăm natural şi pe termen lung toţi. Cum zicea armeanu' care îi mai şi dedică piese lui Eliade şi Brâncuşi.
Dacă ţi-ai ales să stai/rămâi într-un stat, să-i fii/rămâi cetăţean, să-i vorbeşti limba oficială, îl poţi critica. Deşi eu, unul, nu cred în "biciuirea" tarelor şi cam atât - ba chiar consider dăunătoare această critică în exces - , cât în iniţiativa constructivă, eventual ca reacţie, pot admite că unii pot "doar" să critice. Dar, la modul general, a fi cetăţean al unei ţări (stând în ţară sau aflându-te departe de ţară) şi a face cetate în cetate sau a te declara "prea bun" pentru ţara asta... înseamnă că trebuie să renunţi la cetăţenia ţării: grăbeşte-te cu folos şi asumă-ţi meterezele spre care tinzi. Mi se pare o chestie de bun simţ. Ştiu, în viaţă nu e totdeauna aşa, dar cred că aceasta ar trebui să fie regula. Excepţiile sunt ca şi familiile de homosexuali: nişte anomalii. Dacă unii le-au legiferat înseamnă că au reuşit să facă din anomalie lege. Doamne fereşte!
Nu ne putem handicapa de tradiţiile benefice - mă refer la acea dospire cumsecade şi statornică de-a lungul secolelor. Şi nici nu putem să nu dăm pălăria jos în faţa unora care, deşi au venit mai târziu pe acest pământ, şi-au asumat românitatea. Un alt exemplu remarcabil (afară de cel al bancherului ortodoxit româneşte... sunt foarte multe), este Nicolae Steinhardt, parte integrantă a culturii româneşti care va să rămână. Monahul Steinhardt era căutat la Rohia in miez de noapte de confraţi evrei, ca să fie întrebat: "Cum se simte la ora asta...", răspunsul fiind "împlinit, renăscut ...". Tatăl lui S., care fusese coleg de facultate cu Albert Einstein, i-a spus fiului înainte să fie luat în temniţa comunistă: "Să nu fii jidan fricos şi să te caci în pantaloni!". Păi!
Mai e şi "chestiunea" ţigănească şi aici "atac" "problema" denumirii. Nu le pot zice romi, ca să nu-i iau la grămadă cu românii, în lumea asta a prescurtărilor, al cărui "fan" sunt uneori chiar şi eu. Ţigani, gitani, gipsy ... li se spune de secole, peste mări şi ţări. Să nu se înţeleagă că am ceva împotriva autodenumirii lor cum vor, dacă chiar ţin la asta. Mai clar: trăieşti pe teritoriul României şi îmi vorbeşti mie, ca majoritar, româneşte, atunci îţi zic român... dacă nu protestezi. Dacă ţii foarte mult să-ţi spun rom, ţie unul nu-ţi spun nici aşa, nici aşa, zic "domnu'", "dvs" etc. De ce atăta caragaţă? Aşa mi se pare că respect Adevărul de deasupra mea/desubtul meu.
Un fapt tragicomic: pe wikipedia, la capitolul "Personalităţi de etnie romă sau cu origini rome în România" apare Anton Pann; mă duc pe pagina lui Anton Pann: "de origine aromân". Mă uit la figură (cine zice că nu recunoaşte anumite (urme de) trasături ţigăneşti pe figură, face pe prostu'), la texte... hai domne ca nu vine din cultura aceea. Nu e acea "matrice stilistică"... nu că aş desconsidera cumva din start trasăturile ţigăneşti. Mai umbla un zvon că Leonardo Da Vinci ar fi fost evreu... hai domne că nu a croit diaspora evreiască Renaşterea (nu că aş îmbrăţişa-o total... unii spun, şi nu poţi să-i contrazici categoric, că după Renaştere a venit Iluminismul, Revoluţia franceză şi apoi comunismul, ca expresie cea mai înaltă a ruperii de religie, tradiţie, omului nou, "eliberat" etc). Cum aş putea reacţiona ca un prost (i.e. fără mijloace intelectuale)? Dând geopolitică din top (cheia lumii e la mine... frăţioare): ca si ţiganii, evreii -s o rasă migratoare mercantilă, care, între alte comerţuri care să-i facă heghemonici, încearcă să facă caz excesiv desuferinţa/handicapu' rasei asuprite/holocaustul în tramvaiu' 41/la UE/simpozioane etc, unii mai 'telectual, alţii mai puţin, substratul "afacerii" fiind acelaşi. Această generalizare ar fi o întruchipare concretă a zicalei: "prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul". Ar fi o aroganţă/suficienţă fără rest. Aş fi la fel de tragicomic ca şi complexele de inferioritate (sau "superioritate") ale unor minoritari/majoritari. Doamne fereşte!
Azi am avut o "întâmplare" mai puţin obişnuită. Era a doua oară când, ieşind de la un magazin Dedeman, am fost abordat să cumpăr la preţ mic nişte "supertelefoane" mobile. Eram cu galerii de perdea de 3m, pierdusem deja un tramvai, că se moşmondise unul în faţa mea, şi-mi vin 2 ţigani cam de statura mea cu "supertelefoanele": "am două... ". Am tranşat, imi cer scuze pentru limbajul neacademic: "mă cac în ele!". "Cum?! ... în telefoanele mele?!/ Le-ai produs tu?/ Da, eu le-am produs./ Ce conţin?" ... moment în care un ţigan se dă mai la o parte, dar ăsta cu clonţu' se montează agresiv cap în cap cu mine, repetând a cafteală: "Cum?! ... în telefoanele mele?!". "Da, mă cac în telefoanele pe care nu le-ai produs tu", zic şi eu simţind că, dacă sare sa mă atingă, va trebui să mă dezlănţui. Dar... se dă şi ţiganul ăsta la o parte şi, anulăm posibilul "show" de pe caldarâm. Iarăşi, talmeş-balmeş, se poate zice: ee ... ăsta tot are "boală" pe "alogeni". Perfect fals. Am "boală" pe cârdăşiile schizofrenice - trei să fii cam schizofrenic să te dai apărător al umanităţii, României, dar să încerci să profiţi de "fidelitatea" găştii sau de impresionabilitatea unora. În plus, nu aş lua nimic la preţ foarte convenabil de la "intermediari" de felul ăsta. De ce să contribui la propagarea mucegaiului?! De ce să cochetez şi eu cu schizofrenia?! Cu muşchii mici, cu sărăcia mai ales a interiorului?! De ce să mă trag la fund?! "Oropsitul" poet Mircea Dinescu filozofa "viaţa in România e ca un păr din c..: scurtă şi plină de c...t". I se poate răspunde (retoric şi principial), în legătură şi cu alte apariţii picante si pleiboistice ale dânsului, cu o parafrază după o zicere populară: "Dracul e prostia, fiind localizat in c.r.l prostului".
Am dat un exemplu benefic cu Steinhardt, dacă nu dau exemple de la alte etnii, se va crede că am ceva cu ele. Nu de asta voi mai da câteva exemple, ci ca să articulez cât oi putea de expresiv legătura interioară, i.e. în favoarea tratării (cât mi-oi putea permite de) inte-lectuale a subiectului asumării locului în care te-ai aşezat. Dezvolt anteriorul "perfect fals" în priveşte ce "boala pe alogeni": dacă ei se asumă ca români, nu numai că-s gata să îi consider aşa. Despre Adrian Pintea, interpretul memorabil al lui Iancu Jianu, unii spun că era de origine romă, alţii, "români verzi", că avea mai mult "sânge românesc", alţii, ceva mai de la sud, că se poate ca Iancu Jianu să fi fost arnăut (albanez... nişte traci mai sălbatici şi ăştia)... şi uite aşa bănănărim în păr coclaurile. Io spun ce (îmi) e Adrian Pintea după ce a făcut: a fost un român în faţa căruia îmi scot pălăria. Iar, în ce-l priveşte pe Iancu Jianu, chiar dacă, prin absurd (vezi şi wikipedia), ar fi fost cu furluatul, contează mai mult cum a rămas el în etos-ul popular - e drept că m-am bucurat să aflu că a fost un fel de Tudor Vladimirescu.
"Chestiunea" ungurească are şi ea specificul ei. L-as aminti pe Bela Bartok cu viul si prolificul său interes pentru România şi Balcani. Si le-aş pune ungurilor o întrebare nu neapărat retorică: chiar aţi vrea, dacă aţi putea, să rupeţi o bucată din Transilvania şi să vă uniţi cu Ungaria? Chiar nu vedeţi că PUTEŢI avea un specific mai tare decât uneori "plicticoasa" Ungarie - poate vă aduceţi aminte că v-am salvat de la comunismul în care vă aruncară-ţi pe la 1919 (interesant Dumnezeu a avut acest Bela Kun), poate vă aduceţi aminte de Alexandru Moghioroş şi de alţi pionieri PCR? Sunteţi într-un spaţiu unde se intretaie lumi şi civilizaţii... într-o sinteză specifică (românească)... din care faceţi parte. Un coleg de armată maghiar, acum doctor în matematici, îmi spunea că limba română l-a ajutat foarte mult să înţeleagă limba franceză, engleză... Şi se semna cu "prietenul tău...". Domne, curajul (iară nu aroganţa), inteligenţa şi frumuseţea nu au graniţe. Ca şi asumarea.
Putem da un exemplu recent din fotbal. Aseară am fost reţinut în faţa televizorului de meciul din Giuleşti al României cu Bosnia. În general, de câţiva ani, consider că n-am ce mă uita la "tractorişti" şi nici la ştirile cu nevestele/gagicile lor. Dar aseară am stat plăcut surprins de meci, dar şi de interview-uri (pun în paranteză unele "patinaje" ale prezentatorilor gurnalişti). Devenisem fan Răzvan Lucescu. Ca să aflu a doua zi ca a lăsat naţionala pentru Rapid... Măi, tu nu meritai naţionala! Ce dacă fac gălăgie mare o gramadă de bagabonţi din media sau de pe lângă?! Tatăl Mircea Lucescu îl sfătuise să plece la un club din altă ţară, că aici îl urmăresc să i-o coacă unii - hai să plecăm toţi valoroşii, că o să aibă cine să se bucure de minunea asta de ţară! Dar voi nu datoraţi României ceea ce sunteţi? Nu mai e România rentabilă?! Un descendent de emigrant irlandez ca J.F.Kenedy, în anii '60 zicea : “Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Că tot observa un comentator după interviul luat lui R. Lucescu, "filozofia", dar şi analiticitatea de peste noapte a demisionatului de la cârma naţionalei de fotbal. Haide de! Putem avea asimptote de la unii care chiar au năzuit în Duh. Ruşine lui, ca şi lui Boloni, care a făcut ceva similar! Mi-ar fi plăcut să vă consider români, dar în definiţia pe care o dau românului nu poate intra lăsatul naţionalei.
Mi-ar pare rău pentru oricine se dezintegrează în consumism, pentru oricine îşi pierde seva rădăcinilor. Asumarea/cultivarea spaţiului în care ai rădăcini (spirituale) o văd ca pe un fenomen natural. Fără aceste rădăcini nu suntem liberi, umblăm năuci, apatici, plicticoşi... rămâne doar comerţu' pre îmbuibare, neoanele. Mă bucur de acest pământ aşa cum cred că m-aş bucura de ţara Patagoniei, dacă aş alege să locuiesc, dacă m-aş fi născut acolo. Şi dacă eu, ca şi patagonezu' ne asumăm cu mândrie obârşia, "nu se întâlnesc două trufii, ci două demnităţi care se apreciază" (a zis aici bine Dan Puric). Câştigăm natural şi pe termen lung toţi. Cum zicea armeanu' care îi mai şi dedică piese lui Eliade şi Brâncuşi.
Dacă ţi-ai ales să stai/rămâi într-un stat, să-i fii/rămâi cetăţean, să-i vorbeşti limba oficială, îl poţi critica. Deşi eu, unul, nu cred în "biciuirea" tarelor şi cam atât - ba chiar consider dăunătoare această critică în exces - , cât în iniţiativa constructivă, eventual ca reacţie, pot admite că unii pot "doar" să critice. Dar, la modul general, a fi cetăţean al unei ţări (stând în ţară sau aflându-te departe de ţară) şi a face cetate în cetate sau a te declara "prea bun" pentru ţara asta... înseamnă că trebuie să renunţi la cetăţenia ţării: grăbeşte-te cu folos şi asumă-ţi meterezele spre care tinzi. Mi se pare o chestie de bun simţ. Ştiu, în viaţă nu e totdeauna aşa, dar cred că aceasta ar trebui să fie regula. Excepţiile sunt ca şi familiile de homosexuali: nişte anomalii. Dacă unii le-au legiferat înseamnă că au reuşit să facă din anomalie lege. Doamne fereşte!
vineri, 3 iunie 2011
Brâncuşi şi moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului
Câteva poze pentru reîntregirea noastră după o carte (cu un pasaj) pe care am pescuit-o outdoor de la Bookfest:
vineri, 15 aprilie 2011
Pur şi simplu
O relaţie tare: Eventual dincolo de aparenţe, cei doi reuşesc să-şi fie unul altuia un cuplu "Don Quijote - Sancho Panza".
Tot o relaţie tare: pun pariu ca gândul tău mi se va aşeza nu-ştiu-când pe umăr, făcându-mi umărul mai uşor.
Scopul scuză mijloacele ... poate fi o comoditate materialistă. Căci scopul este El. Dar nu poţi spune ca restul e de pus în paranteză. Pentru că El e peste tot şi cred că s-ar supăra să-l neglijezi. Şi sacrificiile au taina lor.
A formulat un neamţ de stă mîţa în coadă: "Esenţa adevărului este libertatea".
Tot o relaţie tare: pun pariu ca gândul tău mi se va aşeza nu-ştiu-când pe umăr, făcându-mi umărul mai uşor.
Scopul scuză mijloacele ... poate fi o comoditate materialistă. Căci scopul este El. Dar nu poţi spune ca restul e de pus în paranteză. Pentru că El e peste tot şi cred că s-ar supăra să-l neglijezi. Şi sacrificiile au taina lor.
A formulat un neamţ de stă mîţa în coadă: "Esenţa adevărului este libertatea".
miercuri, 16 martie 2011
duminică, 6 martie 2011
A cultiva
Ne-am dori să ne cultivăm, eventual în sens contrar acelei Românii necultivate - România pârloagă - atât d.p.d.v. agricol … economic, social ş.a., dar mai ales intelectual, căci rezonăm cu zicerea că “peştele de la cap se împute”. A (ne) cultiva înseamnă până la urmă omeneasca sforţare de a rămâne cu capul la suprafaţă.
Să nu uităm că Educaţia este cea mai mare şansă a românilor - şi nu numai a lor - de a se valorifica, de a deveni o ţară civilizată. Potenţial există, dar încă nu s-a format o elită răzbătătoare, care să dea tonul, să seducă poporul în această direcţie. Păcat că ne lipseşte încă modelul intelectualului care să pună accent şi pe latura "ştiinţifică" - care nu e deloc una rece, fiind însă neapărat consistentă, neveleitară, devotată ideii în sine - a cunoaşterii. Discursul intelectualilor "umanişti" - folosesc şi aici ghilimele întrucât cred că este vorba de o clasificare abuzivă, convenţională, comodă pentru precizarea unor idei - pare că ecranează spaţiul public. Spaţiul cere devine astfel dezechilibrat, principala cauză fiind nu atât preaabundenţa intelectualilor "umanişti", cât preapuţina implicare profundă a celor cu o formaţie [şi] "reală" (nu mă refer neapărat la cei care "activează" în politică). De aici lipsa de "ritm, rigoare şi măsură" (Ion Barbu), de răspundere şi de reguli, dar şi de perspective: nu avem un suflu sănatos de "înaintare"/recuperare la care să ţinem religios. Pare că ne sufocăm in Emo şi în supermarket. Să nu uităm ceea ce spunea un mare duhovnic în viaţă, Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
Să nu uităm că Educaţia este cea mai mare şansă a românilor - şi nu numai a lor - de a se valorifica, de a deveni o ţară civilizată. Potenţial există, dar încă nu s-a format o elită răzbătătoare, care să dea tonul, să seducă poporul în această direcţie. Păcat că ne lipseşte încă modelul intelectualului care să pună accent şi pe latura "ştiinţifică" - care nu e deloc una rece, fiind însă neapărat consistentă, neveleitară, devotată ideii în sine - a cunoaşterii. Discursul intelectualilor "umanişti" - folosesc şi aici ghilimele întrucât cred că este vorba de o clasificare abuzivă, convenţională, comodă pentru precizarea unor idei - pare că ecranează spaţiul public. Spaţiul cere devine astfel dezechilibrat, principala cauză fiind nu atât preaabundenţa intelectualilor "umanişti", cât preapuţina implicare profundă a celor cu o formaţie [şi] "reală" (nu mă refer neapărat la cei care "activează" în politică). De aici lipsa de "ritm, rigoare şi măsură" (Ion Barbu), de răspundere şi de reguli, dar şi de perspective: nu avem un suflu sănatos de "înaintare"/recuperare la care să ţinem religios. Pare că ne sufocăm in Emo şi în supermarket. Să nu uităm ceea ce spunea un mare duhovnic în viaţă, Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
joi, 10 februarie 2011
Mai bine!
"Preşedintele a avut ieri dreptate când a reproşat PDL votul din Parlament. În primul rând, pentru semnalul pe care îl transmitem oamenilor: de partid care nu are întotdeauna voinţa de a face lucrurile care sunt necesare şi pe care altfel ...ni le asumăm. Nu avem luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă, incapabili să punem în practică ceea ce noi am spus că vom face", comentează public şi elocvent pentru premierea schizofreniei, semidocţiei şi tupeului în ţara noastră, sulemenita cocoţată şi autointitulată E.U., musculoasa femelă campion, cea care ne "apără cauza". Omul fără alt Dumnezeu decât el însuşi, cu cei 2 versanţi scârboşi întru îmbuibare: pupincurismul şi aroganţa. Un comentariu elocvent mai ales pentru noi, din ce în ce mai mult, cu fiecare proliferare şi prelungire a bagabonţilor, mai sub nevoi. Lucru meritat, întrucât ne permitem "luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă". Mai grav şi mai pervers ca orice război pe care l-am fi dus cu vreo putere străină şi cotropitoare. Devenim colonie fără luptă. Aştia, cu tupeul lor, sfidează parcă şi biologia şi, dacă îi păsuim tot aşa, ne paşte mutaţia genetică. Să vină turcii!
miercuri, 9 februarie 2011
O fi pe bune?
"
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.
[...]
În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”.
"
În sfarşit, se ajunge la situaţia zilelor noastre când, se observă cu îngrijorare, ţara are în funcţii cheie, reprezentativ de mari, pe un Vladimir Tismăneanu sau pe un Patapievici, foşti ideologi de frunte ai comunismului sau odrasle ale unor ştabi/potentaţi. Deci Malta redivivus... o viziune care nu e chiar neverosimilă dacă ne uităm în jur şi observăm că ne cam cultivăm, fie şi printr-o "eficientă" apatie, spre a deveni colonie. Nu-i rea "ştirea". Mi-a lăsat însă un gust amar problematizarea ei: "O fi pe bune?" se întreba doar ingenuul răspândac. Interesantă întrebarea, dar ca stil, care este omul, sau ca ton, care face muzica, aduce aminte de procedeul OTVist: ştire bombă (am auzit că aţi fost la puşcărie) şi apoi "provocare": e adevărat? În continuare, dau totuşi un răspuns...
Sigur că mulţi ne vor (vrea) ţara. Şi în trecut a fost la fel... dacă te uiţi în istoria oficială, mai ales în cea scrisă NU de români, în dreptul hărţii ţării nu prea o să dai de daci... dai un pic şi de ţările române, dar mai mult dai de imperii sau regate străine (fie şi cel cuman... ce o mai fi rămas din el, ce mari civilizatori au fost cumanii, habarnam - dacă au fost Basarabi, atunci ei s-au civilizat pe teritoriu românesc).
Îţi zic io, deşi întrebarea ta e subţire, cu muşchii mici şi-naltă direcţie decât aia care mă interesează pe mine, care a fost şi ie soluţia: natalitatea (în principal o văd ca pe o cultivare a creaţiei în ţara natală - cum e natural să o facă chiar şi patagonezii în ţara lor - , fie şi prin faptul că încerci/cauţi să iei, dacă nu-s proaste, produse de origine românească) în sensul asumării culturii şi civilizaţiei româneşti. Exclud xenofobia, e vb de asumarea rădăcinilor - esenţiale în ordine naturală. Veneticii pot zice că România e a lor, dar dacă acolo-s mulţi români, şi, mai ales, "practicanţi" ai României (măcar cearcă de vorbesc curat româneşte etc), geaba zic.
Iară natalitatea înseamnă cel puţin: forţă de creaţie, familie (în primul rând spirituală) puternică, simţământul acut că faci parte dintr-o comunitate pe care se cuvine să o slujeşti, nu simţământul acut că uite ce bună resursă la îndemână avem, eventual de înţepat ca un stăpân/demiurg "adevărat". Forţa de creaţie înseamnă să nu te ia valul forward-urilor trâmbiţate sau insinuate, şi, din când în când, să mai vii şi cu o chestie personală, fie şi o idee regândită de tine însuţi... o creaţie sau, cel puţin, o respectare a ei în sensul menţionat mai înainte.
Aa, desigur, nu înseamnă că orice împuietor e "merituos"... se văzură multe cârdăşii: primordial e rostul spiritual, care, de altfel, n-are cum să rezulte din agregare, când nu vorbim de o degenerare a rostului (cârdăşia: în genere, din micime, întoarce steagul către sine), care se împlineşte doar prin trăire interioară şi, cumva, dincolo de noi.
Aşa că, io, mărturisesc, nu pot să mulţămesc major decât pentru chestii d-astea. Restu' nu prea stimulează creativitatea în Ţara mea (care e şi teren material, şi afectiv, şi spiritual... ca Ţara Bârsei de exemplu).
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.
[...]
În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”.
"
În sfarşit, se ajunge la situaţia zilelor noastre când, se observă cu îngrijorare, ţara are în funcţii cheie, reprezentativ de mari, pe un Vladimir Tismăneanu sau pe un Patapievici, foşti ideologi de frunte ai comunismului sau odrasle ale unor ştabi/potentaţi. Deci Malta redivivus... o viziune care nu e chiar neverosimilă dacă ne uităm în jur şi observăm că ne cam cultivăm, fie şi printr-o "eficientă" apatie, spre a deveni colonie. Nu-i rea "ştirea". Mi-a lăsat însă un gust amar problematizarea ei: "O fi pe bune?" se întreba doar ingenuul răspândac. Interesantă întrebarea, dar ca stil, care este omul, sau ca ton, care face muzica, aduce aminte de procedeul OTVist: ştire bombă (am auzit că aţi fost la puşcărie) şi apoi "provocare": e adevărat? În continuare, dau totuşi un răspuns...
Sigur că mulţi ne vor (vrea) ţara. Şi în trecut a fost la fel... dacă te uiţi în istoria oficială, mai ales în cea scrisă NU de români, în dreptul hărţii ţării nu prea o să dai de daci... dai un pic şi de ţările române, dar mai mult dai de imperii sau regate străine (fie şi cel cuman... ce o mai fi rămas din el, ce mari civilizatori au fost cumanii, habarnam - dacă au fost Basarabi, atunci ei s-au civilizat pe teritoriu românesc).
Îţi zic io, deşi întrebarea ta e subţire, cu muşchii mici şi-naltă direcţie decât aia care mă interesează pe mine, care a fost şi ie soluţia: natalitatea (în principal o văd ca pe o cultivare a creaţiei în ţara natală - cum e natural să o facă chiar şi patagonezii în ţara lor - , fie şi prin faptul că încerci/cauţi să iei, dacă nu-s proaste, produse de origine românească) în sensul asumării culturii şi civilizaţiei româneşti. Exclud xenofobia, e vb de asumarea rădăcinilor - esenţiale în ordine naturală. Veneticii pot zice că România e a lor, dar dacă acolo-s mulţi români, şi, mai ales, "practicanţi" ai României (măcar cearcă de vorbesc curat româneşte etc), geaba zic.
Iară natalitatea înseamnă cel puţin: forţă de creaţie, familie (în primul rând spirituală) puternică, simţământul acut că faci parte dintr-o comunitate pe care se cuvine să o slujeşti, nu simţământul acut că uite ce bună resursă la îndemână avem, eventual de înţepat ca un stăpân/demiurg "adevărat". Forţa de creaţie înseamnă să nu te ia valul forward-urilor trâmbiţate sau insinuate, şi, din când în când, să mai vii şi cu o chestie personală, fie şi o idee regândită de tine însuţi... o creaţie sau, cel puţin, o respectare a ei în sensul menţionat mai înainte.
Aa, desigur, nu înseamnă că orice împuietor e "merituos"... se văzură multe cârdăşii: primordial e rostul spiritual, care, de altfel, n-are cum să rezulte din agregare, când nu vorbim de o degenerare a rostului (cârdăşia: în genere, din micime, întoarce steagul către sine), care se împlineşte doar prin trăire interioară şi, cumva, dincolo de noi.
Aşa că, io, mărturisesc, nu pot să mulţămesc major decât pentru chestii d-astea. Restu' nu prea stimulează creativitatea în Ţara mea (care e şi teren material, şi afectiv, şi spiritual... ca Ţara Bârsei de exemplu).
Poeme de iarnă (5 floricele printre dinţi in stil Hai ku d'al nostru)
Cârdăşia:
în genere, din micime,
întoarce steagul către sine.
Paranoicul:
fum şi parfum pe drum,
şi e peste tot.
Descurcăreţul:
un pic de fum şi de parfum,
şi iar s-a sus-tras.
Şmecherie de provincie:
un mârtan emancipat
dă târcoale la păsat.
Ruga încearcă să asculte,
Tupeul şi restul se fac că ...;
Dumnezeu ştie ce aude.
în genere, din micime,
întoarce steagul către sine.
Paranoicul:
fum şi parfum pe drum,
şi e peste tot.
Descurcăreţul:
un pic de fum şi de parfum,
şi iar s-a sus-tras.
Şmecherie de provincie:
un mârtan emancipat
dă târcoale la păsat.
Ruga încearcă să asculte,
Tupeul şi restul se fac că ...;
Dumnezeu ştie ce aude.
marți, 1 februarie 2011
Raport către don Costel ;)
Don Costel Caşcaval, un actor român de mare potenţial... fără strâmbe:
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"
Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.
Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.
Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html
Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.
Adăugare.
Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".
Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.
Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.
cu respect,
Octavian G.
"
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"
Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.
Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.
Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html
Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.
Adăugare.
Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".
Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.
Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.
cu respect,
Octavian G.
"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
