Pe ce se "baza" Caragiale

A cultiva

Ne-am dori să ne cultivăm, eventual în sens contrar acelei Românii necultivate - România pârloagă - atât d.p.d.v. agricol … economic, social ş.a., dar mai ales intelectual, căci rezonăm cu zicerea că “peştele de la cap se împute”. A (ne) cultiva înseamnă până la urmă omeneasca sforţare de a rămâne cu capul la suprafaţă.

Să nu uităm că Educaţia este cea mai mare şansă a românilor - şi nu numai a lor - de a se valorifica, de a deveni o ţară civilizată. Potenţial există, dar încă nu s-a format o elită răzbătătoare, care să dea tonul, să seducă poporul în această direcţie. Păcat că ne lipseşte încă modelul intelectualului care să pună accent şi pe latura "ştiinţifică" - care nu e deloc una rece, fiind însă neapărat consistentă, neveleitară, devotată ideii în sine - a cunoaşterii. Discursul intelectualilor "umanişti" - folosesc şi aici ghilimele întrucât cred că este vorba de o clasificare abuzivă, convenţională, comodă pentru precizarea unor idei - pare că ecranează spaţiul public. Spaţiul cere devine astfel dezechilibrat, principala cauză fiind nu atât preaabundenţa intelectualilor "umanişti", cât preapuţina implicare profundă a celor cu o formaţie [şi] "reală" (nu mă refer neapărat la cei care "activează" în politică). De aici lipsa de "ritm, rigoare şi măsură" (Ion Barbu), de răspundere şi de reguli, dar şi de perspective: nu avem un suflu sănatos de "înaintare"/recuperare la care să ţinem religios. Pare că ne sufocăm in Emo şi în supermarket. Să nu uităm ceea ce spunea un mare duhovnic în viaţă, Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".