MAI

Am dat de o hartă probabil facută de români:
locurile albe sunt "ale lor", dacă vor să facă parte din/ să respecte România, eu cred (vezi şi alt articol ), mult mai variată, interesantă şi mai a lor ca Ungaria. 2) ce ar mai rămâne din România dacă toate regiunile etnografice s-ar crampona în mod mecanic de autonomie administrativă... s-ar rupe acea sinteză specific românească, dar şi vraja acelor ţări spirituale (dacă unii nu le simt, nu însemnă că nu sunt), care pot exista peste mări şi ţări.

Românii n-au avut genă extremistă, extremismul românesc apărând doar ca accident, reacţie, sau izolat, ca produs al vreunei minţi bolnave. Mi s-a parut foarte interesantă harta menţionată mai sus. Altminteri, până la urmă, nu vreau să MAI cad în capcana electorală a marţafoiului de Oranjadă... Mult prea mult consumă şi zăpăceşte agenda românilor acest personaj viclean şi mediocru.

Şi totuşi... a venit apoi declaraţia preşEdintelui la o emisiune, cu "onorabilii" contorsionişti Vector Cristoiu şi Confruntare Turcescu pe post de a se uita în gura preşului, despre regele "slugă la ruşi" şi vinovat de deportarea evreilor, enormităţi care nu se pot atribui decât defulării unui "beţiv la cârciumă" (in vino veritas). Colac peste gâtul pupezei afumate şi aferate, preşul se contrazice flagrant cu declaraţia de mazetă ritoasă, declaraţie făcută de nu mult timp, cu ocazia condamnării comunismului.

Îmi răsări o idee... O vorbă spune că "fiecare pasăre pe limba ei piere"... oare scopul pe pământ românesc al lui Oranjadă şi ai lui nu e să aspire cât mai multă mizerie, ca apoi să o "incendiem"? Arderea actualei coaliţii de la guvernare, cu efecte pe termen lung asupra partidelor componente, poate însemna o foarte benefică deratizare (singurii pe care nu îi dispreţuiesc fără rest sunt maghiarii - totuşi ei ar trebui să schimbe ceva, dacă nu vor să se izoleze... şi le dăm şi nume pe harta etnografică, dacă acceptă că nu ţin de Ungaria, ci de România). Şi fără a mă pune la contre cu mitocanul duhnitor, nu cumva principiul monarhiei ne poate asigura o oarecare decenţă? Eu, unul, şi nu numai eu, am ajuns în timp monarhist: trebuie anulată posibilitatea unei cârdăşii vulgare între preşedinte şi majoritatea parlamentară, Domnul românilor nu mai trebuie să răsplătească gaşca care l-a ajutat să... parvină, fiind responsabil - nu poate să fure/îşi bată joc şi să dispară - , pentru că vine dintr-o tradiţie. O Tradiţie care îi impune atât comportamentul, cât şi profesionalismul, dar, mai ales interiorizarea legăturii cu ţara. Regele s-ar raporta la ţară ca la familie: merge ţara, merge şi dinastia. Pe ce legătură, alta decât cea familială, am putea miza mai mult?! Unde mai pui că familia regală a luat decizia sa înlocuiască particula "de Sigmaringen" cu "de România"... aviz secuilor "de Ungaria".

Ce ne facem cu un Carol al II-lea? Carol Caraiman a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală, că făcea familia de râs. "Treaba" cu familia este foarte puternică. Sunt şi (ne)cazuri care decretează moartea Familiei, a lui Dumnezeu (un amic prindea bine: "nu există monarhie fără Dumnezeu"), se legitimează familia de homo, contra biologiei, naturii, principiului diferenţei etc? Am băgat de seama. Dar până la urmă, dincolo de orice artificii şi artfacte, noi toţi, pe pământ stăm. Cu-minte. Nu e vorba de resuscitarea unei monarhii desuete, ci de dreapta socotinţă a unei posibile soluţii, faţă cu celelalte.

Nimeni nu credea să cadă Ceauşescu şi a căzut judecat şi secerat ca o javră, fără nicio onoare. Există un Dumnezeu. Sper să nu ajungem să-l "executam" la fel pe Oranjadă, acea chimicală de provenienţă comunistă, toxică, care numai prin agitaţiune poate păcăli neavizaţii că ar fi vreun nectar. Cred că vine vremea să terminăm cu şobolaniada roşie-oranj (culori interesante de altfel) şi să ne regăsim albia naturală.

Pe scena "outdoor" de langă Ateneu se interpreta muzică clasică şi marele public părea să asculte entuziasmat. La final publicul e întrebat de dirijor: ce vreţi să cântăm? Vreau să spun: "Dansuri româneşti" de Bela Bartok, dar mă jenez şi las posibilii mai-cunoscători să se pronunţe. O coană, insistent, "peste" toţi: "Can-can"!. E ironizată de dirijor. Se aude un pic mai tare: Dansuri ungare!. Şi se cântă asta. Frumos. Apoi încă un "ce vreţi?". Se lasă mai linişte, şi din nou coana, cu "putere": "Can-can". Se cântă "Can-can", cu câţiva spectatori în delir, eu, cu greaţă de o melodie la fel de proletcultistă, de bogată în conţinut şi de patinată ca Vadim. Morala: mai contează ce zicem şi noi, "la vremea" potrivită, prompt. Vreme care a cam sosit... dintotdeauna. Nu numai că nu sunt de părere ca poporul ăsta merită prostit, dar cred că trebuie avut şi oarece tact cu un "aproape" în eroare (nimeni nu e garantat infailibil, neexistând reţete). Sunt pentru o educaţie - uneori curat nedeductibilă... respectul se simte dincolo de convenţii şi deducţii, acestea fiind în multe cazuri apanajul unei contabilităţi drăceşti - a atenţiei nu numai în fapte, dar şi în exprimare (a nu folosi termeni compromişi, e.g. Machiavelli nu era "machiavelic"). Cred că toată lumea ar avea de câştigat.