Mutare

Voi continua, un pic altfel, aici. Şi încă,  un pic altfel, aici.

Despre speculă şi furăciune

Dacă consacraţii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, adevăraţi intelectuali fanion ai vremurilor noastre, au scris cărţi (rezistenţa prin cultura dom'le), au oratorit în public "Despre îngeri",  "Despre limită" ş.a.m.d., îmi permit şi eu, cu exemplu lor în faţă, o mică investigaţie "Despre speculă şi furăciune" în ce priveşte prezenţa pe facebook a unei pagini numită Piaţa Universităţii (s-o prescurtăm la PU). Detectiv de găinari, puteţi spune. Şi io replic: întâmplarea cred că e reprezentativă (prototip) - are şi multi "fani" (pu-fani) - pt. multe alte furăciuni, sau, vorba d-lui Liiceanu, pt. multe alte"contractum sacramentum"-uri - vezi numa' ce zic petagogii. Nu, nu e greşeală de tipar, Petagogii. În plus e o întâmplare pe care am trăit-o.

Ce-i enervează pe unii "revoluţionari": am pus de două ori mesajul "Jos ăla, jos ălălalt, ăl de la putere, ăl din opoziţie etc... Şi sus, cine?" pe pagina PU  şi l-au şters. Mă gândeam că, dacă afuriseşti toată clasa politică, invoci dictatura (şi nu cred că vor f. mulţi asta). Poate am învăţat ceva din '89, că altfel, iar preiau puterea "tot ei" - trebuie să te gândeşti să optimizezi pe termen mai lung, nu numai să dărâmi. Revenind la mesajul pomenit mai sus, prima oară nu mă gândeam că vor şterge mesajul, a doua oară am 'print screen':

Pt. că eu chiar ţin la numele de Piaţa Universităţii, am obiectat şi altădată, într-un alt comentariu, pt. abţinerea de la înjurături şi alte vulgarităţi de neam prost pe PU. Ţi-ai găsit! Văd că a dispărut şi acel comentariu.

I-am mai lăsat un timp... încă nu eram sigur de ce bănuiam. Mai adunai o probă : întrebând simplu, direct: "Vrea cineva să dispară întreaga clasă politică?" :

Şi acest comentariu a fost şters. Păi da, nu poţi comenta pe pagina aia (PU) decât "cum trebuie".
Ce să faci cu postacii?!

PU mai şi declară: "Misiune: Sustinerea si construirea unei societati civile ADEVARATE IN ROMANIA!" Nu cumva e acea societate civilă "de calitate" a CeluiCareBeaŞampanieCuPoporul?! "Corijenţii" (faţă de autodeclarata misiune) se pricep la "stratageme". La sărăcia lor cu duhul ar fura şi numele / ideea (dacă ar şti de aşa ceva) de Piaţa Universităţii. Numai că nu să poache. Piaţa Universităţii nu depinde de nicio făcătură de-a lor, pe FB sau în altă parte. Hai pa, aşa-zisă PU, eşti o diversiune în care manevrează câţiva corijenţi ("păduchii în frunte" că-s cei mai flămânzi, recte determinaţi)! Cei care aderă la aşa ceva ar face bine să dea un mic test de limba română, de coerenţă (ceea ce uneori se vede cu adevărat numai în timp) şi de inteligenţă... s-ar mai elimina din lichele. Nu merge nene numa' cu forward-uri, emoticoane, like-uri şi limbaj de generaţia coc (kear, prescutryiee, bne yu etc).



P.S.

Sper să se prindă cât mai multă lume de hramul lor - cine crede că înscenez ceva poate încerca pe cont propriu. Vorba cu "păduchii în frunte" e bună. Evident, când nu există hărnicia igienei.

Citez un comentariu perspicace, deşi include un cuvânt buruienos (puternic totuşi ca sugestie),  comentariu apărut la un articol din ziarul "Gândul" pe tema evenimentelor din Piaţa Universităţii: "Bine că nu a apărut Dinescu cu Caramitru: Mircea, fă-te că lucrezi! Hai mai fă o labă!" (capitolul "Despre labă").

Nutresc convingerea că pot fi eficienţi şi pot strânge rândurile (şi nu neapărat într-o puzderie de grupuleţe anomice) şi românii onorabili nesastisiţi... poate mai vb. pe tema asta.

P.P.S.

Vezi numa':

 ... dacă eşti om dă PU like...

Ai-noştri-ca-brazii VS Lacrimi-şi-sfinţi

Să zic şi eu ceva în acest balamuc media... între noi fie vorba, declaraţia preşedintelui Antonescu: "Băsescu se dă ca nesimţitul cu sania, în timp ce oamenii mor", era mai eficientă dacă era spusă în timpul unei campanii de dezăpezire. Aşa, doar aruncând cu vorbe efervescente, riscă să îi fie întoarse. Mi-e să nu ajung să-mi fie lehamite să votez PNL-ul numai că e cel mai favorabil ideii de monarhie - parcă e cu mult prea mare ocolul. În calitatea, discernământul şi coerenţa oamenilor pe care îi cointeresează, dar, mai ales (că de la ei mai poţi avea pretenţia la ceva "mai logic"), în calitatea, discernământul şi coerenţa oamenilor care îl contestă, e "puterea" lui Băsescu & co. Am numit Băsescu & co. guvernul şi preşedinţia: o confirmă, dacă mai era cazul, mustrările aberante ale "distinsului" prim ministru către populaţie şi felicitările către organe... leneşa populaţie nici nu ştie codurile vremii... Parafrazându-l pe Petre Ţuţea, lirismul/sărăcia d-lui Băsescu e deocamdată suma noastră lirică, ca popor.

Când zic lirism am în vedere ceva total, de caracter, nu separ în oameni de acţiune, de ficţiune, de micţiune ş.a.m.d. Credibilitatea e primordială. Făţarnicii se pot înfrupta şi pot continua cu "platonisme", teorii, doctorate şi tratate, sau cu chestii simpatice, foarte pragmatice, uneori chiar cu un anume talent.  În mod firesc, credibilitatea anevoie şi-o pot recâştiga. Pur şi simplu, odată furluat, nu-ţi mai vine să-l crezi. Dar la noi se poate trece de la una la ailaltă după cum bate vântul - pentru că există suficient public care să-i aprecieze pe aceşti descurcăreţi. Pentru că, se pare, încă n-avem destui alţi "seducători" pe ecrane.

Nu ne place "politeţea demonstraţiei"... e prea "rece". Aşa se face că, e.g.,  Dinescu joacă încă din 89 rolul poetului revoluţionar dar şi chefliu (în cheia simbolică a "batalului umplut cu prepeliţe", izmeninidu-se că e "corijent la cele sfinte" şi că are "corajul" să "fluiere în biserică"), oricum sincer (chiar şi când o regretă pe Elena Udrea ca ministră); Pleşu a trecut prin toate combinaţiile politice şi îşi menţine statutul de, "nici aşa, nici altminteri", oracol... ca să pomenesc numai doi grei, pântecoşi nevoe mare. Ş-aşa se va tot învârti societatea în jurul lor până s-a închega ceva mai serios. Cel mai mare merit al lui Băsescu & co ar fi să aspire cât mai mulţi cu "înclinaţii", dar şi "revoluţionari" (acestora le-ar lua obiectul glojgăielii, teatrului ieftin din mass-media) şi să înteţească învârteala până la vertij - un comentariu interesant la o declaraţie idealistă a lui MRU într-o eminisiune de Iosif Sava era: "Capătă o funcţie în stat şi atunci te vei cunoaşte mai bine" - pentru ca apoi să îi ia cu dânsul ghem de la putere. Ghem over. Gândul ăsta e cel care m-a făcut să suport mai uşor realegerea lui Băsescu în 2009. Numai că, până la acest ipotetic "ghem over", mor oameni şi România e din ce în ce mai "drogată" şi, parcă, mai apatică. Totuşi trebuie să sperăm. Recenta Piaţă a Universităţii, cu toată amestecătura, eventual, regizarea ei, cu toată lipsa marilor "revoluţionari", actori, politicieni etc, Are ceva Viu. Cred că trebuie să ne facem curaj şi să ne canalizăm energia în jurul celor cărora le-a mai rămas ceva credibilitate. Cu atenţie, discernământ şi nuanţe. Să fim noi înşine credibili prin fapte - aici cred că e o miză corectă.

PS.
Şi ce-i şi mai trist e că, în vremurile astea, când unii mor îngheţaţi, C. Antonescu nici măcar nu regretă "calumea" promiscuitatea la care fost animator în acel "show păcătos". Ponta mi-a fost şobolănos-dizgraţios de când îl ştiu - nu m-am mirat de discursul lui "de excepţie" către "noua" putere. Politica dâmboviţeană să nu-şi dea aere, să nu se lamenteze, să lase balastul şi alte probleme "importante" şi să caute soluţii pentru monarhie: singura variantă onorabilă care a mai rămas. Sunt 30000 de oameni care au intrat în cauza facebook "REFERENDUM NATIONAL PT. TRANSFORMAREA ROMANIEI IN REGAT - ROMANIA MONARHIE CONSTITUTIONALA". Mai mult decât toate grupurile opoziţiei la un loc. Lumea românească, o arată şi unele evenimente din Piaţa Universităţii, nu e chiar atât de bătută în cap, de anesteziată. Să nu ne pierdem în mocirlă. Avem şi un tânăr prinţ: Nicolae. Îi găsesc imediat, peste tot, chiar şi pe blogurile unor tineri promonarhişti, pe "cinstiţii" Ion Iliescu, Elena Udrea ş.a. - tot un fel de buci deghizate (ideologice sau la înaintare... la fel de jenibile) - dar pe "băiatul ăsta" mai greu.
Văcsită trabă!

Ce m-a învățat Piața Universității

La început a fost doar o senzaţie fizică clară că aşa nu se mai poate. Picătura care a umplut paharul protestatarilor - mă refer în special la cei ieşiţi în stradă - a fost flituirea în direct, la TV, a specialistului Raed Arafat de către preşedintele-peste-tot-jucător Băsescu. Această culme a tupeului şi mitocăniei a fost cauza unor proteste ce păreau punctuale atât pe harta ţării cât şi ca revendicări.

Protestele s-au extins în toată ţara şi nu au putut fi rezolvate de rechemarea specialistului Arafat. S-a auzit parcă... un scârţâit de plăci tectonice, aducându-ne aminte de decembrie ‘89. Sigur, ca şi pentru atunci, diverşi pot spune că scânteia revoltei a fost regizată din exteriorul protestatarilor reali. Nu mă interesează să mă complic aiurea şi să uit că nicio revoltă nu poate însemna ceva fără un fond de nemulţumire legitim. Pe lângă ultraşi, vuvuzele şi alţi ”pasionaţi de revoluţie”, pe lângă ”perspicaţionişti” cum că ne ”manipulează stafia comunismului în România!”, dar şi pe lângă cei puşi pe caterincă gen ”să ne râdem cu Chuck Norris” etc., e clar că în Piaţa Universităţii e ceva Viu. Că unii au ieşit în stradă de foame, că mie mi-e ruşine peste măsură cu actuala conducere, că, după Gheorghe Zamfir, am ajuns ”poporul cel mai minţit şi mai jegos”... sunt variaţiuni cu coloratură personală pe aceeaşi suferinţă generală. Sunt forme de relief pe aceeaşi placă tectonică.

Cred că lumea s-a săturat de politicieni, că vrea ceva în care să poată crede. Cineva responsabil. Un simbol deasupra partidelor, intereselor mercantile, combinaţiilor şi vulgarităţilor de la hrube gen ”if you give it to me / I give it to you”. S-a săturat şi saturat de descurcăreţi întru parvenire, s-a săturat să le mai facă vreun joc, de şmecheri cu coate ascuţite, de marţafoi, de lipsa unui Dumnezeu.

D-le Remus Cernea, tânăr ”politician” (aşa se recomandă pe profil) de viitor, te-ai remarcat prin protestul împotriva ”îndoctrinării religioase” din şcoli. Păi, la vârsta asta, mai confundăm profesorul cu materia!? Matale nu ştii că religia ortodoxă nu e o doctrină, că dacă îţi vine bine să crezi că te tragi, de exemplu, din maimuţă, Biserica nu te atacă personal; după expresia părintelui Arsenie Papacioc Biserica poate duce un război doar de apărare!? Nu ai văzut acel tablou în care Domnul aşteaptă la usă şi uşa are clanţă doar pe interior!? Nu ştii că Biserica la români înseamnă în masa ei verde o tradiţie a rugăciunii în faţa Adevărului, Căii şi Vieţii?! Că e una din datele noastre identitare cele mai puternice. Ce facem cu cei care se îmbulzesc la moaşte? Luăm la cunoştinţă că situaţia e gravă, dar nu insinuăm că izvorul e sec.


Avem nevoie de Excelenţă!

Avem nevoie de un Domn!

Avem nevoie de un Rege respectat de clasa politică!

Jos Băsescu şi gaşca lui!

Furaţi de (cripto)comunişti, de la Stalin la Băsescu, trebuie să ne recuperăm Matca!

Monarhia reînvie România!


Vrem REFERENDUM NAŢIONAL PENTRU TRANSFORMAREA ROMÂNIEI IN REGAT - ROMÂNIA MONARHIE CONSTITUŢIONALĂ!

Un fost rege nu a putut fi primit în ţara lui, la un an de la evenimentele din '89, pe timpul lui Iliescu, de parcă ar fi avut cine-ştie-ce antecedente penale. Dupa 20 de ani a fost rândul CeluiCareBeaŞampanieCuRomâniiÎnPiaţă să-i pună regelui anatema (”dezvăluind” parcă acele antecedente penale, argumentându-i lui Iliescu). E evident că prezenţa regelui a fost percepută ca o ameninţare atât de activist cât şi de securist. Se ştie că Marele Cârmaci şi Savanta de renume mondial nu suportau cuvântul ”domn”. Un fir roşu leagă aceste antipatii regale.

Referendumul pomenit nu are în vedere atât persoana regelui, cât instituţia monarhică, singura variantă în care România a avut personalitate atât în planul extern cît şi în cel intern. O variantă care ni se potriveşte şi din punct de vedere al majorităţii religioase: triunghiul rege-Dumnezeu-popor nu poate fi înlocuit de nimic altceva şi numai un rege poate fi ”unsul” lui Dumnezeu. Pentru atei, şi nu numai, expun câteva din motivele logice principale care m-au condus la concluzia că, pe termen lung (prin veacuri), dar şi în veac, monarhia e cea mai buna formă de guvernare care ni se potriveşte:

suprapunerea familie-ţară) Un rege e un Domn reponsabil, altfel e înlocuit de familia sa (se pot găsi rude care să facă cinste familiei căutând eventual la a 7-a spiţă) - nu se poate sustrage după o ”lucrătură”. El are răspunderi pe termen nelimitat în faţa poporului şi a istoriei - dinastia e jurată regatului.

partide) Citez un fost coleg de Automatică şi Calculatoare: ”Un monarh nu are nevoie de grupuri de interese care să îl sprijine pentru următoarele alegeri. Nu are facturi de plătit de la ultimele alegeri. Nu are de ce să ţină partea unui partid. Treaba unui monarh e ca poporului să-i meargă bine. Deci el apară interesele ţării şi cam atât. E un mediator adevărat. Mi se pare o curată separare a puterilor în stat!” Aş spune pe scurt: un Rege nu mai are la ce să-şi facă socoteli pentru a parveni. În plus, e în folosul Regelui, să-i identifice pe cei capabili să facă bine ţării. Ţară care poate fi văzută ca barcă a dinastiei prin secole.

gene regale, educaţie) Odrasla domnească trebuie să treacă prin multe şcoli. Nu e deloc de capul ei. Ca adult va avea şi mai multe obligaţii, familia regală e profund preocupată să-i fie dus numele mai departe întru cinstită pomenire. Şi cred că putem vorbi de o genă regală care se cultivă prin secole. O Universitate!

modelul regal) General vorbind, acest model înseamnă responsabilitate cât cuprinde şi educaţie aleasă pe măsură. Nu oricine se poate comporta regal. Într-un asemenea tip uman cred că, în mare, lumea e dispusă să aibă încredere. Aceste calităţi se cer imperios pentru a schimba faţa unei ţări ca a noastră. Dar modelul regal în care credem nu e unul desuet, nu e numai artă pentru artă. Eficienţa acestui model uman poate fi văzută şi, de exemplu, în ce-l priveşte pe un patron. Patronul e un rege al firmei sale (sperăm astfel să vedem din ce în ce mai mulţi oameni distinşi printre patroni). El nu-şi permite să fure firma, să fie ineficient şi trebuie să fie un model pentru angajaţi. Ţara care nu e atceva decât firma regelui. Tradiţiile ”dospite cumsecade” (vorba lui Caragiale) de secole sunt şi ele încurajate de modelul regal. Modelul regal înseamnă cultivarea oficială a Excelenţei, a Integrităţii - aşa a putut fi numit Eminescu de către Petre Ţuţea ”sumă lirică de voievozi” (mă întreb dacă s-ar putea vorbi de ”sumă lirică de preşedinţi” - pe preşedinţii, de la Ceauşescu la Băsescu, îi leagă ura faţă de Excelenţă). Modelul regal are implicaţii profunde în toate domeniile, îl putem vedea ca o pe sabie (japoneză) îndelung cizelată. Dacă nu pentru a tăia, pentru a ne da un reper necesar.

charisma) Multă lume votează aiurea pentru că e influenţată major pe partea emo. În cazul monarhiei, acest efect se diminuează considerabil prin faptul că, oficial, charisma e alocată familiei regale, în timp ce guvernul trebuie să ştie că a fost votat să facă treabă ca echipă de specialişti. Astfel, miniştrii revin la semnificaţia lor originară (romană) de servitori calificaţi (ai poporului). Gata cu charisma lor - nu mă interesează tocurile lui Udrea, nici nu mă intersează să-i văd toaletele, numai să fie eficientă pe postul în care a fost numită - asta mă aştept de la un specialist (de la un ”priceput”). Podoabele, măreţia sunt la regi şi regine, la prinţi şi prinţese. Ei ne reprezintă şi asta nu se poate face oricum.

Astfel, am reînnoda cu firul de dinainte de ‘47. Am reveni la matcă. Nu trebuie să ne fie ruşine să avem personalitate, chiar dacă unii se vor ”mira”. Ne putem inspira şi de la monarhiile luminate din Est (chiar din Thailanda). Cu certitudine, avem suficientă experienţă (nefastă) pentru a găsi o formă de monarhie în care să ne regăsim cei mai mulţi dintre noi. Şaizeci de ani am fost cobaii altor sisteme.

Iar Piaţa Universităţii să rămână o instanţă, în ciuda infiltrării unor scandalagii (ca hobby sau meserie), gură-cască, marţafoi, caterincari sau alte varietăţi de ”oameni afectaţi”. Să nu uităm că fără Iniţiativa din Piaţă nu se întâmpla nimic. În absenţa liderilor de opinie, mari actori şi alte personalităţi (Doamne fereste! să avem alergie la ele - au vorbit interesant Mircea Diaconu, Emil Hossu şi Gheorghe Zamfir). Dacă oamenii simpli încă mai au nerv după atâtea anestezii, trebuie să fim optimişti. ”SĂ FIM SOLIDARI CU CEI CE SUFERĂ!” zice un comunicat al Patriarhiei. Aş spune la persoana I: am o problemă personală atâta timp cât actuala conducere mai rămâne în post. Nu cred neapărat într-un salt spectaculos după plecarea actualei găşti, care probabil are membri şi în afara partidelor (acestei găşti îi urez să tragă cât mai mult rău după ea la lada de gunoi a istoriei), dar, dacă ne menţinem treji, nu se poate să nu vină şi vremuri mai bune (normale). Să nu uităm că mulţi au ieşit pentru a manifesta din DISPERARE. Politicienii trebuie să ştie că, dincolo de TV, de misiile şi emisiile la care sunt vedete, e o lume reală. Să ştie că protagonistul principal e bunul simţ al poporului, popor care nu e o masă ce poate fi prostită la nesfârşit fără consecinţe. Prin Educaţie şi Trăire se poate menţine / cultiva Piaţa Universităţii. E un Duh. Dacă ar fi o instituţie, un partid, imediat ar apare golanii de diverse feluri, nuanţe, tertipuri, colportări etc. Să ne rugăm activ pentru această Piaţă a Universităţii. Să credem în ea. Există.

Trebuie să remarc că Piaţa Universităţii e un ”nume” foarte interesant şi pentru o geografie culturală. Iar studenţii care ies în aceste zile acolo să protesteze merită un respect special, prin prisma faptului că sunt în sesiune.

Cred că restaurarea monarhiei ar avea implicaţii cu totul profunde şi pe termen lung. E Punctul în jurul căruia se Poate trăi ca Om.

Acum câteva zile scriam: ”Dacă opoziţia, vine cu un proiect inteligent, care să aibă în centru profesionişti patrioţi (eventual tehnocraţi) va câştiga detaşat. S-a confirmat a fi popular proiectul cu Johannis premier. Ce ar fi să mai vină în garnitură şi Andrei Marga la Învăţămant, Raed Arafat la Sănătate, Mircea Diaconu la Cultură şi aşa mai departe, fără cumetrii de caşcaval şi ţigănii a la OTV (”ţigănie” are aici o conotaţie adjectivală, nu dispreţuiesc alte rase mai mult decât dispreţuiesc obiceiul furluatului sau mercantilismul monstruos, gurismul - un farmec al României, sper că nu pierdut, e acela de ”sinteză specifică”; fără să fie ”moartea mea” un Fărâmiţă Lambru e mult mai interesant şi mai domn decât porcinul ”Guţă pe sistem turbo”)? S-ar produce o schimbare istorică. Trebuie găsită o soluţie de înlocuire a unui om care, în fond, împreună cu gaşca al cărei simbol e, au dovedit cu vârf şi îndesat incompetenţă. Cel mai mare merit al golanului & co ar fi să adune cât mai mult rău şi să dispară la lada de gunoi a istoriei”. În timp, am mai rafinat şi s-a închegat ceva: proiectul cel mare ar fi monarhia constituţională. Iniţial, am dat pe Facebook de cauza ”REFERENDUM NATIONAL PENTRU TRANSFORMAREA ROMANIEI IN REGAT - ROMANIA MONARHIE CONSTITUTIONALA”. Apoi mi-am amintit că deşi fusesem antimonarhic (propaganda ”iechităţii” lucrase şi la mine), anul trecut am ajuns la necesitatea regalităţii prin raţionamente logice, pornind de la nevoia unei autorităţi morale (arbitru) deasupra partidelor, nevoia de un fir de coeziune prin secole, de un Domn responsabil şi distins. Preşedinţii, s-a aratat, îşi pot permite să mizeze pe vulgaritate. Şi totuşi, chiar şi masele pot avea o idee înaltă depre distincţie, chiar cu o notă de familiaritate - putem aminti de discuţiile din poiana lui Iocan privitoare la pământul pe care i-l dă regele ”ăluia micu”, ca să nu luăm şi cazul extrem al ţiganilor care îşi construiesc palate ”gotice”.

Am învăţat după peste 20 de ani, că avem nevoie de Simboluri puternice, în jurul cărora să putem construi, să putem gândi mare. Avem nevoie să ştim că există distincţie, generozitate, dăruire pentru o cauză - patologia malignă (pentru popor) a lui Băsescu e că, a dovedit de-a lungul anilor, nu are decât o cauză: el însuşi (un cunoscut ziarist l-a numit ”marele masturbator”). Simbolul Regal poate schimba în profunzime multe în mentalitatea românilor. E soluţia care ne-a rămas şi care ne-a fost smulsă de Stalin pentru a ne face, vorbele unor personalităţi de la guvernare (chiar daca Baconski a fost demis... prea tardiv, nu cred că asta va avea un efect real asupra protestatarilor, întrucât el a emis din puţul gândirii guvernanţilor), ”mahala ineptă şi încolonată”, ”viermi”, ”ciumpalaci” (Boc ar trebui să-şi dea şi el demisia... toată lumea ştie că gaşca încearcă în zadar o reparaţie de imagine). Cred că restaurarea monarhiei ar însemna înfăptuirea revoluţiei. Re-evoluţie în sensul revenirii cu suflu şi cunoştinţe noi la matcă, în pas cu timpurile noastre, dar şi cu veacurile.

Cred că politicienii au proiectul serios la care să lucreze. De fapt îl au de peste 20 de ani... sper ca măcar acum să realizeze că pentru cei mai mulţi dintre noi (pentru democraţia românească) se impune din mai multe puncte de vedere - LOGIC, AL ISTORIEI, estetic, religios etc. - RESTAURAREA MONARHIEI.

Iar eu, în absenţa marilor noştri intelectuali care lucreaza la ICR la nuşcecasetă orală, îmi propun să fiu împăcat că am făcut tot ce am fost în stare pentru a semnala, din poziţie de cetăţean al acestei ţări, că suntem în apropierea unui moment care poate deveni Istoric. Sâmbătă am trimis cauza de pe Facebook însoţită de unul din acele mesaje standard în engleză anodine... mi-a părut rău că m-am grăbit. Ar fi păcat să pierdem o ocazie care s-ar putea să nu mai apară. Am încercat să scriu ”despre lucrurile cu adevărat importante, care mă liniştesc în mijlocul neliniştii şi mă neliniştesc în mijlocul liniştii”, ”nici aşa, nici altminteri”, şi cu varza şi cu capra (contrapunctez o citare afectivă din gândirea lui Andrei Pleşu), la (de fapt fără) fel de bine peste tot, sabia ascuţită a cugetului care taie în acelaşi timp şi în faţă şi în spate... aferim! sau ne hotărâm?!




P.S.

Sâmbăta trecută, conform ziarului ”Gândul”, ”lozincile scandate de participanţi nu au fost cu mult diferite faţă de cele folosite în ultimele zile de protest, la fel ca şi pancartele. Totuşi, mai mulţi protestatari decât de obicei au afişat sâmbătă pancarte cu mesaje monarhiste”. Iar cauza de pe Facebook a crescut peste noapte cu vreo 2000 de oameni. Lumea nu e chiar asa ”bătută in cap”, cum se aşteptau ”mai marii”.

Interesant şi mesajul Casei Regale din partea ”Regelui Mihai şi a Principesei Margareta” (mă bucur că Radu Duda a înţeles că rolul lui principal e acela de a ajuta restaurarea monarhiei).


P.P.S.

Sigur, textul ăsta e de rafinat, documentat (nu sunt de meserie analist...). Dar "minereul" cred că e bun şi varianta monarhiei merită dezbătută mai intens în societatea românească. Cred că e mult mai interesantă o discuţie despre necesitatea monarhiei in România, decât tonele de tocşouri răs-suflate. Trebuie să se poată găsi un Rege cumsecade... măcar de caută la a 7-a spiţă (de exemplu Neagu Djuvara îl pomenea pe prinţul Nicolae). Poate fi şi varianta cu abrogarea legii salice şi domnia Reginei. Bine, ar fi de muncă.

Despre "răceală" - bun pretext pentru o dedicaţie "la nemurire"

Există o unică bucurie a matematicii care poate fi şi o regăsire. Zbânţuiala cotidiană, să îi zicem atât şi să nu mai intrăm în amănunte nenecesare, frecuşurile "de la natură" se pot topi şi la un foc rece. Să facem din când în când matematică pentru a ne regăsi pe noi, dar şi un anumit Rost, o anumită încredere în Frumos... pe care e păcat să le uiţi. Lumea sucită pe care (şi-)o creează unii prin aroganţă poate fi risipită matematic cu un maximum de eleganţă. Oricât de tare s-ar înverşuna "furia" umană sau s-ar insinua vreo "mizerie umană", adevărurile matematice nu se smintesc şi nu se pătează (mediatoarea tot la mijloc taie de-a dreptul). Un comentator altfel "înverşunat" din presa românească - nu sunt neapărat dintre fanii dânsului... a fi fan o văd şi ca pe o oarecare agresivitate/pretenţie nefirească - scria un articol: http://www.gandul.info/puterea-gandului/e-usor-sa-iei-5-la-matematica-la-bac-8412136. Articol care m-a mişcat şi prin forma de redactare (tehnologia electronică fiind aici "salvatoare"): parcă e o scrisoare de dragoste către infinit. Sau "la nemurire" cum se exprima impetuosul Rică Venturiano. Aş face şi observaţia că poate ar fi bine ca autorul să scrie mai des pe acest subiect, nu numai când "îl roagă redacţia".

Există şi răceala unei îngheţate servite într-un supermarket răcorit de frigidere. Sau la un Mac Donald. Mai mult de moft, din comoditate, fără prea mare tragere, să stăm şi noi la o masă, înţărcăm copilul să se joace pe "pajiştea" special amenajată, a la Disneyland, şi noi ne gândim ca ar trebui să mai încercăm să emigrăm in Canada "pentru o viaţă mai bună" (am preluat formula de succes în neviaţă, tot a la Disneyland, de la "Surprize, surprize"). Ce contrast! Dacă matematica, "limbaj universal", ne poate aduce aminte de infinit şi de Rost, creând o lume imaginară, dar vie, în Disneyland infinitul se sufocă în stas, depersonalizare, kitsch, plastice, dulcegărie şi "hormoral" (aş include în "Disneyland" şi desenele animate japoneze...).

E bine ca din când în când să facem matematică. Ne poate ajuta să înţelegem mai intim ceea ce un Arsenie Papacioc enunţa atât de fuzzy (tărâmul ivit in urma descoperirii matematice că prea bogata semnificaţie a unui "sistem" nu poate fi prinsă în "crispata" exprimare/logică binară) : "să trăieşti în pustie, în mijlocul lumii fiind". Unde foc interior sau fântână interioară sunt totuna. Acelaşi "ataşament detaşat" - tot Mihai Şora a găsit termenul de "desituare" ca traducere pentru termenul de "callback", concept "computer science" descoperit de Virgil Negoiţă, cibernetician, om de ştiinţă, dar şi scriitor şi filozof al culturii timpurilor noastre, revalorizator al "dogmelor" lui Lucian Blaga, termen care se referă la, într-o exprimare paradoxală a profesorului Grigore Moisil, un fel de "lasă-mă singur ca să mă gândesc la tine" - la care te poţi întoarce pentru a te regăsi.

MAI

Am dat de o hartă probabil facută de români:
locurile albe sunt "ale lor", dacă vor să facă parte din/ să respecte România, eu cred (vezi şi alt articol ), mult mai variată, interesantă şi mai a lor ca Ungaria. 2) ce ar mai rămâne din România dacă toate regiunile etnografice s-ar crampona în mod mecanic de autonomie administrativă... s-ar rupe acea sinteză specific românească, dar şi vraja acelor ţări spirituale (dacă unii nu le simt, nu însemnă că nu sunt), care pot exista peste mări şi ţări.

Românii n-au avut genă extremistă, extremismul românesc apărând doar ca accident, reacţie, sau izolat, ca produs al vreunei minţi bolnave. Mi s-a parut foarte interesantă harta menţionată mai sus. Altminteri, până la urmă, nu vreau să MAI cad în capcana electorală a marţafoiului de Oranjadă... Mult prea mult consumă şi zăpăceşte agenda românilor acest personaj viclean şi mediocru.

Şi totuşi... a venit apoi declaraţia preşEdintelui la o emisiune, cu "onorabilii" contorsionişti Vector Cristoiu şi Confruntare Turcescu pe post de a se uita în gura preşului, despre regele "slugă la ruşi" şi vinovat de deportarea evreilor, enormităţi care nu se pot atribui decât defulării unui "beţiv la cârciumă" (in vino veritas). Colac peste gâtul pupezei afumate şi aferate, preşul se contrazice flagrant cu declaraţia de mazetă ritoasă, declaraţie făcută de nu mult timp, cu ocazia condamnării comunismului.

Îmi răsări o idee... O vorbă spune că "fiecare pasăre pe limba ei piere"... oare scopul pe pământ românesc al lui Oranjadă şi ai lui nu e să aspire cât mai multă mizerie, ca apoi să o "incendiem"? Arderea actualei coaliţii de la guvernare, cu efecte pe termen lung asupra partidelor componente, poate însemna o foarte benefică deratizare (singurii pe care nu îi dispreţuiesc fără rest sunt maghiarii - totuşi ei ar trebui să schimbe ceva, dacă nu vor să se izoleze... şi le dăm şi nume pe harta etnografică, dacă acceptă că nu ţin de Ungaria, ci de România). Şi fără a mă pune la contre cu mitocanul duhnitor, nu cumva principiul monarhiei ne poate asigura o oarecare decenţă? Eu, unul, şi nu numai eu, am ajuns în timp monarhist: trebuie anulată posibilitatea unei cârdăşii vulgare între preşedinte şi majoritatea parlamentară, Domnul românilor nu mai trebuie să răsplătească gaşca care l-a ajutat să... parvină, fiind responsabil - nu poate să fure/îşi bată joc şi să dispară - , pentru că vine dintr-o tradiţie. O Tradiţie care îi impune atât comportamentul, cât şi profesionalismul, dar, mai ales interiorizarea legăturii cu ţara. Regele s-ar raporta la ţară ca la familie: merge ţara, merge şi dinastia. Pe ce legătură, alta decât cea familială, am putea miza mai mult?! Unde mai pui că familia regală a luat decizia sa înlocuiască particula "de Sigmaringen" cu "de România"... aviz secuilor "de Ungaria".

Ce ne facem cu un Carol al II-lea? Carol Caraiman a fost dezmoştenit şi radiat din Casa Regală, că făcea familia de râs. "Treaba" cu familia este foarte puternică. Sunt şi (ne)cazuri care decretează moartea Familiei, a lui Dumnezeu (un amic prindea bine: "nu există monarhie fără Dumnezeu"), se legitimează familia de homo, contra biologiei, naturii, principiului diferenţei etc? Am băgat de seama. Dar până la urmă, dincolo de orice artificii şi artfacte, noi toţi, pe pământ stăm. Cu-minte. Nu e vorba de resuscitarea unei monarhii desuete, ci de dreapta socotinţă a unei posibile soluţii, faţă cu celelalte.

Nimeni nu credea să cadă Ceauşescu şi a căzut judecat şi secerat ca o javră, fără nicio onoare. Există un Dumnezeu. Sper să nu ajungem să-l "executam" la fel pe Oranjadă, acea chimicală de provenienţă comunistă, toxică, care numai prin agitaţiune poate păcăli neavizaţii că ar fi vreun nectar. Cred că vine vremea să terminăm cu şobolaniada roşie-oranj (culori interesante de altfel) şi să ne regăsim albia naturală.

Pe scena "outdoor" de langă Ateneu se interpreta muzică clasică şi marele public părea să asculte entuziasmat. La final publicul e întrebat de dirijor: ce vreţi să cântăm? Vreau să spun: "Dansuri româneşti" de Bela Bartok, dar mă jenez şi las posibilii mai-cunoscători să se pronunţe. O coană, insistent, "peste" toţi: "Can-can"!. E ironizată de dirijor. Se aude un pic mai tare: Dansuri ungare!. Şi se cântă asta. Frumos. Apoi încă un "ce vreţi?". Se lasă mai linişte, şi din nou coana, cu "putere": "Can-can". Se cântă "Can-can", cu câţiva spectatori în delir, eu, cu greaţă de o melodie la fel de proletcultistă, de bogată în conţinut şi de patinată ca Vadim. Morala: mai contează ce zicem şi noi, "la vremea" potrivită, prompt. Vreme care a cam sosit... dintotdeauna. Nu numai că nu sunt de părere ca poporul ăsta merită prostit, dar cred că trebuie avut şi oarece tact cu un "aproape" în eroare (nimeni nu e garantat infailibil, neexistând reţete). Sunt pentru o educaţie - uneori curat nedeductibilă... respectul se simte dincolo de convenţii şi deducţii, acestea fiind în multe cazuri apanajul unei contabilităţi drăceşti - a atenţiei nu numai în fapte, dar şi în exprimare (a nu folosi termeni compromişi, e.g. Machiavelli nu era "machiavelic"). Cred că toată lumea ar avea de câştigat.

Un răspuns la...

acest articol:

Bună ziua!

Sunt de acord că, în ciuda angajamentelor pe care le-ar avea de respectat orice cetăţean român , mai ales ministru, sunt maghiari care mai degrabă subminează statul român şi, prin urmare, n-ar mai avea ce căuta în funcţii guvernamentale de decizie. Totuşi, trebuie să recunosc că mai mult mă îngrijorează autodistrugerea românilor prin lipsa unor demersuri hotărâte din partea lor în ce îi priveşte în mod "intern". Să nu uit... nu cred că vă supăraţi: semnalez că articolul nu are "â" pentru "Romania", dar are pentru "lângă" din pasajul "Ultimul eveniment din aceasta serie neagra este legat de atitudinea Ministrului Culturii şi Patrimoniului Naţional, Kelemen Hunor, care a cerut primarului Municipiului Cluj Napoca să “îndepărteze neîntârziat”, inscripţia cu textul lui Nicolae Iorga, care a fost reamplasată lângă grupul statuar Matei Corvin, proaspat renovat.". M-am uitat şi la alte articole mai mult sau mai puţin recente: unele au diacritice din abundenţă, altele nu... de fapt sunt anumite diacritice, dar nu în toate locurile în text. Eu sunt sigur că, dacă se poate scrie - e vorba de acest articol - "László Borbély" (foarte corect!, apreciez... chiar şi eu, fără să am afinităţi prea multe cu dânsul), se poate scrie şi România, români, româneşte - "â" pentru România mi se pare important, când există posibilitatea tehnică. Sper să rectificaţi, mai ales că este vorba de respectul pentru fiinţa naţională (căreia îi luaţi apărarea).

Atât ar fi fost despre articol. Totuşi, pentru că am întâlnit o oarecare cenzură, îmi permit să îmi spun aici replica, după ce voi mai dezvolta un pic o idee (trebuie să recunosc că, dacă la dvs. am găsit receptivitate, la "subalterni" - se va vedea un caz mai departe - nu prea... mai mult se fac... parcă pentru a desumfla o oarecare energie). Da, să zicem că ungurii sunt chitiţi să ia Transilvania şi/sau să devină o regiune autonomă. Or mai fi şi alte păreri printre ei, dar nu prevalează la nivel politic. De sute de ani parcă au încercat asta, crezând ca e un pământ unguresc. Totuşi parcă nu mă îngrijorez atât de ei, cât de români. Ia dezvoltă-te tu sănătos (că ai resurse... dacă le păzeşti şi te lupţi să le valorifici), fă-ţi curăţenie, cultivă-te, porneşte proiecte, lucrează şi le vei pune natural în paranteze pretenţiile. Nu să tot discutăm cazul vreunui cretin care l-a spânzurat pe Avram Iancu: asta ne fură din timp. Ai grijă cu cine te întovărăşeşti, de ce e în stare. O observaţie concretă, din cartier: prea mulţi români spun piaţa/parcul Moghioroş în loc de Celibidache, sau măcar Drumul Taberei.
"
Comparaţi între:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Moghioro%C8%99
(da, la început comuniştii vroiau să supună/vândă ţara, fiind pre îmbuibare; erau cozi de topor - majoritatea nu erau români, apoi s-a vrut dezintegrarea românului... să ia totul de la supermarketurile ideologice sovietice)
http://ro.wikipedia.org/wiki/Sergiu_Celibidache
http://ro.wikipedia.org/wiki/Drumul_Taberei

Dacă noi ("născuţi liberi" ca nimeni alţii) nu atunci cine?
Răspuns: Moghioroşi.
"
Am citat dintr-un reply al meu pe grupul yahoo tnl_sector6. Mesaj pe care moderatorii acestui grup, mai exact, cred, moderatorul Costin Manolache (ca să nu vorbesc aluziv ca Mache de Lache) - prezidentul tnl sector6, care a pomenit în mesajul (în care lansa o întrebare pe grup) la care am dat reply, de "Parcul Moghioroşi" -, nu l-a lasat să treacă (să apară pentru tot grupul). Nu prea suntem noi receptivi la aiureli d'astea, dar ne pricepem când e vorba de comunicaţii, robinete, de a ne face reţea etc. Lui: băiatule, eşti mare când te apropii de 30 de ani (chiar dacă mai umbli încă în teneşi pe la sedinţe), fii mai doritor a te cultiva, dacă poţi (şi funcţia ta ar cere-o)! Altfel, nicio problemă, dar nu te potriveşti ca moderator, n-ai căderea să cenzurezi la modul ăsta. Cununie, nuntă, botez, petrecere... numele după naş, dar ne mai şi cultivăm!

PS1. Am vorbit anterior de "a desumfla o oarecare energie". Ma voi lauda un pic, pentru a justifica această sintagmă. Sunt cel care, într-un elan patriotic, ţine de 3 luni, serios, cu frecvente ore suplimentare, un curs gratuit de programare - este şi o calificare - în sala PNL sector 6, sală care mi-a fost pusă la dispoziţie imediat ce a aflat că am nevoie de d-l Mănescu, după ce acelaşi proaspăt preşedinte al tnl sector 6, îmi spusese că nu sunt şanse să ţin vreodată cursul acolo. Am pomenit şi de unii care, plecând de la iniţialele NL, îşi zic "născuţi liberi"... de parcă la vârsta naşterii se iau sau iei o seamă de decizii care îţi vor garanta libertatea in viitor. Libertatea se cucereşte. În ce priveşte "N", eu, cel puţin, mă aflu printre aceia care nu-şi permit să înlocuiască "naţional" cu "născut"... e un individualism nefiresc.

PS2. Am postat un comentariu chiar la locul articolului, dar fără vreun răspuns (vezi imaginea de mai jos). A doua zi s-a trecut la un alt articol... mai cu baloane.

Vezi, ăsta e defectul meu... nu înţeleg cum un site care se declară "la dispoziţia ta" nu catadicseşte să dea un răspuns-ceva la o semnalare de bun simţ. Totuşi, am observat că s-a adoptat - deocamdată - pe acest site folosirea consecventă a diacriticelor, adică deloc. Asta, menţinută în timp, ar însemna că s-a mişcat ceva, ceea ce nu e rău. Nu sunt de acord cu acele site-uri într-un singur sens, gen "pesurse" care nu lasă posibilitatea vreunui comentariu. Ştiu, ăsta e un tip de "informare" (alde redarea în petec a lui Băsescu prin Boc: "Nu sunt obligat să consult Coaliţia în legatură cu o remaniere, ci doar să o informez"). Facebook cred că e bun, pe lângă faptul că dă posibilitatea tehnică omului să spună ce vrea, dacă vrea, şi pt. că e mai greu să o "dai anonimă". E bine să ştim de cei care sunt numai pe post de emiţători. Să nu-i deranjăm. Când nu se dă nicio adresă de contact, e bine să se precizeze explicit asta, căci altminteri, ne aşteptăm ca Internetul să fie interactiv. Când se dă o adresă/un formular de contact, parcă mai bine e ca dezbaterea să fie publică, dacă tot vorbim de o societate democratică.

Ne mai mirăm că, la scară naţională, românii nu prea se implică în viaţa publică, că votăm mult mai "dezlânat" decât alţii chiar din ţară şi ajungem să depindem din ce în ce mai mult de aceste "minorităţi" active (nu e vorba numai de unii etnici maghiari, ci şi de o anume! clasă politică veroasă). Se găsesc tot felul de "temperări": că Antonescu ar fi spus aşa, Ponta nu chiar aşa, că opoziţia nu e cum trebuie, nu s-a copt etc. Nu domne, s-a murit pentru ca noi să ne putem implica în viaţa publică, să votăm liber = să nu ne lăsăm luaţi în balon/reţea. Uităm prea repede - in extremis, o sacoşă cu de-ale gurii le poate asigura unora încă 5 ani de "pe resurse", în dauna ţării. Nu ne place de cutare că se întovărăşeşte cu... asta e, dar uite un punct alb, o speranţă... trebuie să poţi "diferenţia" măcar la câţiva ani. Altfel, n-are nicio greutate comentariul tău public - e teatru al absurdului (ca să nu spun schizofrenicului).

Nu mă interesează rasa ta ...

cât gradul în care îţi ASUMI "pământul de sub picioare". Şi prin "pământul de sub picioare" înţeleg orice treabă în care te afli, proiectată pe termen lung. Graniţele -s libere. Dacă într-adevăr nu-ţi place aici, nu te ţine nimeni să te duci dincolo. Văzurăm - nu numai din citite - şi cazul bancherului american care se refugie la mănăstirea Oaşa: ăla, prin asumare, poate fi mai român decât 10 rude de-ale mele (caz ipotetic) care se fandosesc de civilizaţie transatlantică. Asta cu "nu ne-am născut în locul potrivit... Da nu`i nimic, sunt consolat de mic"... Domnule, purceaua e moartă în coteţ, cine te împiedică să îţi alegi alt loc, e timpul să nu mai fii "consolat de mic", că să scursă dămult toată dulcegăria din gogoaşă.

Nu ne putem handicapa de tradiţiile benefice - mă refer la acea dospire cumsecade şi statornică de-a lungul secolelor. Şi nici nu putem să nu dăm pălăria jos în faţa unora care, deşi au venit mai târziu pe acest pământ, şi-au asumat românitatea. Un alt exemplu remarcabil (afară de cel al bancherului ortodoxit româneşte... sunt foarte multe), este Nicolae Steinhardt, parte integrantă a culturii româneşti care va să rămână. Monahul Steinhardt era căutat la Rohia in miez de noapte de confraţi evrei, ca să fie întrebat: "Cum se simte la ora asta...", răspunsul fiind "împlinit, renăscut ...". Tatăl lui S., care fusese coleg de facultate cu Albert Einstein, i-a spus fiului înainte să fie luat în temniţa comunistă: "Să nu fii jidan fricos şi să te caci în pantaloni!". Păi!

Mai e şi "chestiunea" ţigănească şi aici "atac" "problema" denumirii. Nu le pot zice romi, ca să nu-i iau la grămadă cu românii, în lumea asta a prescurtărilor, al cărui "fan" sunt uneori chiar şi eu. Ţigani, gitani, gipsy ... li se spune de secole, peste mări şi ţări. Să nu se înţeleagă că am ceva împotriva autodenumirii lor cum vor, dacă chiar ţin la asta. Mai clar: trăieşti pe teritoriul României şi îmi vorbeşti mie, ca majoritar, româneşte, atunci îţi zic român... dacă nu protestezi. Dacă ţii foarte mult să-ţi spun rom, ţie unul nu-ţi spun nici aşa, nici aşa, zic "domnu'", "dvs" etc. De ce atăta caragaţă? Aşa mi se pare că respect Adevărul de deasupra mea/desubtul meu.

Un fapt tragicomic: pe wikipedia, la capitolul "Personalităţi de etnie romă sau cu origini rome în România" apare Anton Pann; mă duc pe pagina lui Anton Pann: "de origine aromân". Mă uit la figură (cine zice că nu recunoaşte anumite (urme de) trasături ţigăneşti pe figură, face pe prostu'), la texte... hai domne ca nu vine din cultura aceea. Nu e acea "matrice stilistică"... nu că aş desconsidera cumva din start trasăturile ţigăneşti. Mai umbla un zvon că Leonardo Da Vinci ar fi fost evreu... hai domne că nu a croit diaspora evreiască Renaşterea (nu că aş îmbrăţişa-o total... unii spun, şi nu poţi să-i contrazici categoric, că după Renaştere a venit Iluminismul, Revoluţia franceză şi apoi comunismul, ca expresie cea mai înaltă a ruperii de religie, tradiţie, omului nou, "eliberat" etc). Cum aş putea reacţiona ca un prost (i.e. fără mijloace intelectuale)? Dând geopolitică din top (cheia lumii e la mine... frăţioare): ca si ţiganii, evreii -s o rasă migratoare mercantilă, care, între alte comerţuri care să-i facă heghemonici, încearcă să facă caz excesiv desuferinţa/handicapu' rasei asuprite/holocaustul în tramvaiu' 41/la UE/simpozioane etc, unii mai 'telectual, alţii mai puţin, substratul "afacerii" fiind acelaşi. Această generalizare ar fi o întruchipare concretă a zicalei: "prostul nu e prost destul, până nu e şi fudul". Ar fi o aroganţă/suficienţă fără rest. Aş fi la fel de tragicomic ca şi complexele de inferioritate (sau "superioritate") ale unor minoritari/majoritari. Doamne fereşte!

Azi am avut o "întâmplare" mai puţin obişnuită. Era a doua oară când, ieşind de la un magazin Dedeman, am fost abordat să cumpăr la preţ mic nişte "supertelefoane" mobile. Eram cu galerii de perdea de 3m, pierdusem deja un tramvai, că se moşmondise unul în faţa mea, şi-mi vin 2 ţigani cam de statura mea cu "supertelefoanele": "am două... ". Am tranşat, imi cer scuze pentru limbajul neacademic: "mă cac în ele!". "Cum?! ... în telefoanele mele?!/ Le-ai produs tu?/ Da, eu le-am produs./ Ce conţin?" ... moment în care un ţigan se dă mai la o parte, dar ăsta cu clonţu' se montează agresiv cap în cap cu mine, repetând a cafteală: "Cum?! ... în telefoanele mele?!". "Da, mă cac în telefoanele pe care nu le-ai produs tu", zic şi eu simţind că, dacă sare sa mă atingă, va trebui să mă dezlănţui. Dar... se dă şi ţiganul ăsta la o parte şi, anulăm posibilul "show" de pe caldarâm. Iarăşi, talmeş-balmeş, se poate zice: ee ... ăsta tot are "boală" pe "alogeni". Perfect fals. Am "boală" pe cârdăşiile schizofrenice - trei să fii cam schizofrenic să te dai apărător al umanităţii, României, dar să încerci să profiţi de "fidelitatea" găştii sau de impresionabilitatea unora. În plus, nu aş lua nimic la preţ foarte convenabil de la "intermediari" de felul ăsta. De ce să contribui la propagarea mucegaiului?! De ce să cochetez şi eu cu schizofrenia?! Cu muşchii mici, cu sărăcia mai ales a interiorului?! De ce să mă trag la fund?! "Oropsitul" poet Mircea Dinescu filozofa "viaţa in România e ca un păr din c..: scurtă şi plină de c...t". I se poate răspunde (retoric şi principial), în legătură şi cu alte apariţii picante si pleiboistice ale dânsului, cu o parafrază după o zicere populară: "Dracul e prostia, fiind localizat in c.r.l prostului".

Am dat un exemplu benefic cu Steinhardt, dacă nu dau exemple de la alte etnii, se va crede că am ceva cu ele. Nu de asta voi mai da câteva exemple, ci ca să articulez cât oi putea de expresiv legătura interioară, i.e. în favoarea tratării (cât mi-oi putea permite de) inte-lectuale a subiectului asumării locului în care te-ai aşezat. Dezvolt anteriorul "perfect fals" în priveşte ce "boala pe alogeni": dacă ei se asumă ca români, nu numai că-s gata să îi consider aşa. Despre Adrian Pintea, interpretul memorabil al lui Iancu Jianu, unii spun că era de origine romă, alţii, "români verzi", că avea mai mult "sânge românesc", alţii, ceva mai de la sud, că se poate ca Iancu Jianu să fi fost arnăut (albanez... nişte traci mai sălbatici şi ăştia)... şi uite aşa bănănărim în păr coclaurile. Io spun ce (îmi) e Adrian Pintea după ce a făcut: a fost un român în faţa căruia îmi scot pălăria. Iar, în ce-l priveşte pe Iancu Jianu, chiar dacă, prin absurd (vezi şi wikipedia), ar fi fost cu furluatul, contează mai mult cum a rămas el în etos-ul popular - e drept că m-am bucurat să aflu că a fost un fel de Tudor Vladimirescu.

"Chestiunea" ungurească are şi ea specificul ei. L-as aminti pe Bela Bartok cu viul si prolificul său interes pentru România şi Balcani. Si le-aş pune ungurilor o întrebare nu neapărat retorică: chiar aţi vrea, dacă aţi putea, să rupeţi o bucată din Transilvania şi să vă uniţi cu Ungaria? Chiar nu vedeţi că PUTEŢI avea un specific mai tare decât uneori "plicticoasa" Ungarie - poate vă aduceţi aminte că v-am salvat de la comunismul în care vă aruncară-ţi pe la 1919 (interesant Dumnezeu a avut acest Bela Kun), poate vă aduceţi aminte de Alexandru Moghioroş şi de alţi pionieri PCR? Sunteţi într-un spaţiu unde se intretaie lumi şi civilizaţii... într-o sinteză specifică (românească)... din care faceţi parte. Un coleg de armată maghiar, acum doctor în matematici, îmi spunea că limba română l-a ajutat foarte mult să înţeleagă limba franceză, engleză... Şi se semna cu "prietenul tău...". Domne, curajul (iară nu aroganţa), inteligenţa şi frumuseţea nu au graniţe. Ca şi asumarea.

Putem da un exemplu recent din fotbal. Aseară am fost reţinut în faţa televizorului de meciul din Giuleşti al României cu Bosnia. În general, de câţiva ani, consider că n-am ce mă uita la "tractorişti" şi nici la ştirile cu nevestele/gagicile lor. Dar aseară am stat plăcut surprins de meci, dar şi de interview-uri (pun în paranteză unele "patinaje" ale prezentatorilor gurnalişti). Devenisem fan Răzvan Lucescu. Ca să aflu a doua zi ca a lăsat naţionala pentru Rapid... Măi, tu nu meritai naţionala! Ce dacă fac gălăgie mare o gramadă de bagabonţi din media sau de pe lângă?! Tatăl Mircea Lucescu îl sfătuise să plece la un club din altă ţară, că aici îl urmăresc să i-o coacă unii - hai să plecăm toţi valoroşii, că o să aibă cine să se bucure de minunea asta de ţară! Dar voi nu datoraţi României ceea ce sunteţi? Nu mai e România rentabilă?! Un descendent de emigrant irlandez ca J.F.Kenedy, în anii '60 zicea : “Nu te întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară”. Că tot observa un comentator după interviul luat lui R. Lucescu, "filozofia", dar şi analiticitatea de peste noapte a demisionatului de la cârma naţionalei de fotbal. Haide de! Putem avea asimptote de la unii care chiar au năzuit în Duh. Ruşine lui, ca şi lui Boloni, care a făcut ceva similar! Mi-ar fi plăcut să vă consider români, dar în definiţia pe care o dau românului nu poate intra lăsatul naţionalei.

Mi-ar pare rău pentru oricine se dezintegrează în consumism, pentru oricine îşi pierde seva rădăcinilor. Asumarea/cultivarea spaţiului în care ai rădăcini (spirituale) o văd ca pe un fenomen natural. Fără aceste rădăcini nu suntem liberi, umblăm năuci, apatici, plicticoşi... rămâne doar comerţu' pre îmbuibare, neoanele. Mă bucur de acest pământ aşa cum cred că m-aş bucura de ţara Patagoniei, dacă aş alege să locuiesc, dacă m-aş fi născut acolo. Şi dacă eu, ca şi patagonezu' ne asumăm cu mândrie obârşia, "nu se întâlnesc două trufii, ci două demnităţi care se apreciază" (a zis aici bine Dan Puric). Câştigăm natural şi pe termen lung toţi. Cum zicea armeanu' care îi mai şi dedică piese lui Eliade şi Brâncuşi.

Dacă ţi-ai ales să stai/rămâi într-un stat, să-i fii/rămâi cetăţean, să-i vorbeşti limba oficială, îl poţi critica. Deşi eu, unul, nu cred în "biciuirea" tarelor şi cam atât - ba chiar consider dăunătoare această critică în exces - , cât în iniţiativa constructivă, eventual ca reacţie, pot admite că unii pot "doar" să critice. Dar, la modul general, a fi cetăţean al unei ţări (stând în ţară sau aflându-te departe de ţară) şi a face cetate în cetate sau a te declara "prea bun" pentru ţara asta... înseamnă că trebuie să renunţi la cetăţenia ţării: grăbeşte-te cu folos şi asumă-ţi meterezele spre care tinzi. Mi se pare o chestie de bun simţ. Ştiu, în viaţă nu e totdeauna aşa, dar cred că aceasta ar trebui să fie regula. Excepţiile sunt ca şi familiile de homosexuali: nişte anomalii. Dacă unii le-au legiferat înseamnă că au reuşit să facă din anomalie lege. Doamne fereşte!

Brâncuşi şi moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului

Câteva poze pentru reîntregirea noastră după o carte (cu un pasaj) pe care am pescuit-o outdoor de la Bookfest:

Pur şi simplu

O relaţie tare: Eventual dincolo de aparenţe, cei doi reuşesc să-şi fie unul altuia un cuplu "Don Quijote - Sancho Panza".

Tot o relaţie tare: pun pariu ca gândul tău mi se va aşeza nu-ştiu-când pe umăr, făcându-mi umărul mai uşor.

Scopul scuză mijloacele ... poate fi o comoditate materialistă. Căci scopul este El. Dar nu poţi spune ca restul e de pus în paranteză. Pentru că El e peste tot şi cred că s-ar supăra să-l neglijezi. Şi sacrificiile au taina lor.

A formulat un neamţ de stă mîţa în coadă: "Esenţa adevărului este libertatea".

Pe ce se "baza" Caragiale

A cultiva

Ne-am dori să ne cultivăm, eventual în sens contrar acelei Românii necultivate - România pârloagă - atât d.p.d.v. agricol … economic, social ş.a., dar mai ales intelectual, căci rezonăm cu zicerea că “peştele de la cap se împute”. A (ne) cultiva înseamnă până la urmă omeneasca sforţare de a rămâne cu capul la suprafaţă.

Să nu uităm că Educaţia este cea mai mare şansă a românilor - şi nu numai a lor - de a se valorifica, de a deveni o ţară civilizată. Potenţial există, dar încă nu s-a format o elită răzbătătoare, care să dea tonul, să seducă poporul în această direcţie. Păcat că ne lipseşte încă modelul intelectualului care să pună accent şi pe latura "ştiinţifică" - care nu e deloc una rece, fiind însă neapărat consistentă, neveleitară, devotată ideii în sine - a cunoaşterii. Discursul intelectualilor "umanişti" - folosesc şi aici ghilimele întrucât cred că este vorba de o clasificare abuzivă, convenţională, comodă pentru precizarea unor idei - pare că ecranează spaţiul public. Spaţiul cere devine astfel dezechilibrat, principala cauză fiind nu atât preaabundenţa intelectualilor "umanişti", cât preapuţina implicare profundă a celor cu o formaţie [şi] "reală" (nu mă refer neapărat la cei care "activează" în politică). De aici lipsa de "ritm, rigoare şi măsură" (Ion Barbu), de răspundere şi de reguli, dar şi de perspective: nu avem un suflu sănatos de "înaintare"/recuperare la care să ţinem religios. Pare că ne sufocăm in Emo şi în supermarket. Să nu uităm ceea ce spunea un mare duhovnic în viaţă, Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".

Mai bine!

"Preşedintele a avut ieri dreptate când a reproşat PDL votul din Parlament. În primul rând, pentru semnalul pe care îl transmitem oamenilor: de partid care nu are întotdeauna voinţa de a face lucrurile care sunt necesare şi pe care altfel ...ni le asumăm. Nu avem luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă, incapabili să punem în practică ceea ce noi am spus că vom face", comentează public şi elocvent pentru premierea schizofreniei, semidocţiei şi tupeului în ţara noastră, sulemenita cocoţată şi autointitulată E.U., musculoasa femelă campion, cea care ne "apără cauza". Omul fără alt Dumnezeu decât el însuşi, cu cei 2 versanţi scârboşi întru îmbuibare: pupincurismul şi aroganţa. Un comentariu elocvent mai ales pentru noi, din ce în ce mai mult, cu fiecare proliferare şi prelungire a bagabonţilor, mai sub nevoi. Lucru meritat, întrucât ne permitem "luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă". Mai grav şi mai pervers ca orice război pe care l-am fi dus cu vreo putere străină şi cotropitoare. Devenim colonie fără luptă. Aştia, cu tupeul lor, sfidează parcă şi biologia şi, dacă îi păsuim tot aşa, ne paşte mutaţia genetică. Să vină turcii!

O fi pe bune?

"
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.
[...]
În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.

Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”.

"

În sfarşit, se ajunge la situaţia zilelor noastre când, se observă cu îngrijorare, ţara are în funcţii cheie, reprezentativ de mari, pe un Vladimir Tismăneanu sau pe un Patapievici, foşti ideologi de frunte ai comunismului sau odrasle ale unor ştabi/potentaţi. Deci Malta redivivus... o viziune care nu e chiar neverosimilă dacă ne uităm în jur şi observăm că ne cam cultivăm, fie şi printr-o "eficientă" apatie, spre a deveni colonie. Nu-i rea "ştirea". Mi-a lăsat însă un gust amar problematizarea ei: "O fi pe bune?" se întreba doar ingenuul răspândac. Interesantă întrebarea, dar ca stil, care este omul, sau ca ton, care face muzica, aduce aminte de procedeul OTVist: ştire bombă (am auzit că aţi fost la puşcărie) şi apoi "provocare": e adevărat? În continuare, dau totuşi un răspuns...

Sigur că mulţi ne vor (vrea) ţara. Şi în trecut a fost la fel... dacă te uiţi în istoria oficială, mai ales în cea scrisă NU de români, în dreptul hărţii ţării nu prea o să dai de daci... dai un pic şi de ţările române, dar mai mult dai de imperii sau regate străine (fie şi cel cuman... ce o mai fi rămas din el, ce mari civilizatori au fost cumanii, habarnam - dacă au fost Basarabi, atunci ei s-au civilizat pe teritoriu românesc).

Îţi zic io, deşi întrebarea ta e subţire, cu muşchii mici şi-naltă direcţie decât aia care mă interesează pe mine, care a fost şi ie soluţia: natalitatea (în principal o văd ca pe o cultivare a creaţiei în ţara natală - cum e natural să o facă chiar şi patagonezii în ţara lor - , fie şi prin faptul că încerci/cauţi să iei, dacă nu-s proaste, produse de origine românească) în sensul asumării culturii şi civilizaţiei româneşti. Exclud xenofobia, e vb de asumarea rădăcinilor - esenţiale în ordine naturală. Veneticii pot zice că România e a lor, dar dacă acolo-s mulţi români, şi, mai ales, "practicanţi" ai României (măcar cearcă de vorbesc curat româneşte etc), geaba zic.

Iară natalitatea înseamnă cel puţin: forţă de creaţie, familie (în primul rând spirituală) puternică, simţământul acut că faci parte dintr-o comunitate pe care se cuvine să o slujeşti, nu simţământul acut că uite ce bună resursă la îndemână avem, eventual de înţepat ca un stăpân/demiurg "adevărat". Forţa de creaţie înseamnă să nu te ia valul forward-urilor trâmbiţate sau insinuate, şi, din când în când, să mai vii şi cu o chestie personală, fie şi o idee regândită de tine însuţi... o creaţie sau, cel puţin, o respectare a ei în sensul menţionat mai înainte.

Aa, desigur, nu înseamnă că orice împuietor e "merituos"... se văzură multe cârdăşii: primordial e rostul spiritual, care, de altfel, n-are cum să rezulte din agregare, când nu vorbim de o degenerare a rostului (cârdăşia: în genere, din micime, întoarce steagul către sine), care se împlineşte doar prin trăire interioară şi, cumva, dincolo de noi.

Aşa că, io, mărturisesc, nu pot să mulţămesc major decât pentru chestii d-astea. Restu' nu prea stimulează creativitatea în Ţara mea (care e şi teren material, şi afectiv, şi spiritual... ca Ţara Bârsei de exemplu).

Poeme de iarnă (5 floricele printre dinţi in stil Hai ku d'al nostru)

Cârdăşia:
în genere, din micime,
întoarce steagul către sine.

Paranoicul:
fum şi parfum pe drum,
şi e peste tot.

Descurcăreţul:
un pic de fum şi de parfum,
şi iar s-a sus-tras.

Şmecherie de provincie:
un mârtan emancipat
dă târcoale la păsat.

Ruga încearcă să asculte,
Tupeul şi restul se fac că ...;
Dumnezeu ştie ce aude.

Raport către don Costel ;)

Don Costel Caşcaval, un actor român de mare potenţial... fără strâmbe:
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"

Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.

Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.

Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html

Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.

Adăugare.

Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".

Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.

Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".

Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.

cu respect,
Octavian G.
"

Succesul tragic...

cam aşa aş defini filozofia cea mai populară a zilelor noastre. Cei mai mulţi sau, în orice caz, cei mai gălăgioşi oameni trăiesc pentru a avea succes. Nu ai succes, eşti un învins. Succes tragic, din moment ce devine o ghilotină cu public, mass-media şi alte mase veşnic înfometate de asemenea mese. Tragic pentru că este o închidere. Şi tragic pentru că nu aparţine unui erou "tragic"... această abordare (creştină) fiind către polul nelimitat, valorificând suferinţa, chiar cu preţul de "a umbla cu capul spart" (fii atent!). O diferenţă de libertate similară celei între un rânjet "chitit" şi un zâmbet (nelimitat, deşi formal poate fi ! abia perceptibil). Da, că, în general, masele se supără dacă le trezeşti. Asta nu trebuie să ne taie speranţa, credinţa, abnegaţia sau relaxarea ci să le nuanţeze, întărească, să ne inspire la o eficienţă: faci ce poţi în condiţiile date. Nu poţi urî masele, nici măcar răspunzându-le cu aceeaşi monedă. Ar însemna să iei prea în serios acest termen abstract: mase. Şi să ratezi esenţa: persoana.

de Tudor Muşatescu

Domniei-sale domnului
preşedinte al Tribunalului M.


DOMNULE PREŞEDINTE,


Subsemnatul V. Gh. Pelinescu, secretar al primăriei din comuna Lăicăi, plasa Râuşor, jud. Muscel, cu onoare vă rog să binevoiţi a intenta acţiune de divorţ în privinţa soţiei mele legitime Elisaveta V. Pelinescu (născuta de familie Elisaveta V. Căcăuga) pentru motivele determinante pe care le voi transmite mai jos şi anume, părăsirea de domiciliu a casei, care ea, neînţelegând firul vieţii mele de om cult, m-a părăsit lăsându-mă într-o situaţie neutră, cât şi foarte incomensurabilă pentru situaţia de care dispun în comună ca funcţionar superior şi om de lege, fiind bugetar de carieră iar nu numit prin mijloace de politică.
Într-adevăr, după cum pot dovedi şi cu martorii oculari cu care mă găseam împreună când am constatat faptul că fugise de acasa şi anume: nea Costică – că fiind beat şi din altă comună, nu mai ştia şi mai cum îl cheamă, întrucât ne-am cunoscut la han, Ion Trandafir, lăutar şi rom, Ion Nercea, cobzar şi rom şi V. Pantilică, ţambalagist şi rom - toţi tigani şi artişti din această comună – alatăieri, duminică, pe la orele unsprezece seara, întorcându-mă acasă cam cu chef şi dorind a intra în posesiunea soţiei mele, am intrat în casă, împreună cu martorii care cânta şi unde, spre marea mea concurenţă, am găsit pe soţia mea eminamente descinsă de fotă şi beată de rachiu de drojdie, în stare de adulter cu numitul Matei Birică, derbedeu din această cumună. Exprimându-mi dorinţa să-i omor, am fost dezarmat de către martorii cu care venisem, luându-mi toporul din mână, după care am fost maltrataţi prin bătaie de către numitul Matei Birică, iar martorii daţi afară prin picioare în instrumente şi în alte părţi ale corpului, în timp ce soţia mea juca în cămaşă, adresându-ne cuvinte murdare şi arătându-ne corpul delict. Faţă de această faptă, am pornit imediat cu martorii după mine spre a cere ajutor în sat, drept care întorcându-ne după un sfert de ceas, sau cât o fi trecut, împreuna cu toţi locuitorii ce-i strigasem cerând ajutor, nu am mai găsit pe nimeni acasa, cei doi dispărând în negura timpurilor, cu brişca ce-o-nhămase la iapă, înca de la ora 9 seara, după cum am aflat ulterior şi mai pe urmă...
În aceasta situaţiune climaterică care este foarte de ultragiu pentru mine, vă rog să binevoiţi d-le preşedinte a intenta acţiunea de divorţ pe motivele ce le-am exclamat mai sus.
Ca încheiere, adaog că nu se poate o femeie ca eu să fiu de râsul ei, căci toţi bărbaţii ne-am pierde prestigiul nostru de soţi, ca gen, număr şi persoană. Cer şi cheltuieli de judecată cum şi plata instrumentelor ce au fost sparte, căci martorii nu mai are cu ce să cânte.
Primiţi vă rog asigurarea deosebitului meu respect,


V. Gh. Pelinescu

Omnipotentul gânditor de prestigiu în impostura de la Haimangia sau din culisele unui Ulise (Nimeni) nerătăcitor

Prezent la Festivalul Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF) 2010, filmul "Portretul luptătorului la tinereţe" a luat premiul pentru imagine şi premiul publicului. Premiul pentru imagine l-a acordat juriul, "nu pentru că filmul este românesc, ci pentru că, pur şi simplu, a fost cel mai bun". Premiul publicului, pentru că aşa a introdus la urne publicul. Sala a fost plină şi a votat. S-a infirmat teoria conform căreia poporul vrea manele şi de aceea primeşte manele. Şi s-a confirmat că abundenţa kitsch-ului roz-moloz de pe piaţa TV nu apare numaidecât datorită cererii spectatorilor, ci, mai degrabă, realităţii că este mai greu să emiţi documentat, sructurat, intelectual (făcând legături interioare pe tema subiectului), creativ, sensibil si nu sensibilos etc. În ziua următoare, la nişte alegeri politice - lansarea politică a lui Teo Trandafir - au votat nici 15% dintre cei care puteau vota, victoria înregistrându-se cu un scor de 54%. Unde mai pui că era vorba şi de un realizator foarte "popular" de emisiuni TV.

Aşteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu şi-a propus această laborioasă şi pretenţioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretenţioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.

Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.

Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."

Aici cred că stă profunzimea filmului. Naraţiunea sacadată şi densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-şi-minte) să-şi facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HĂITUIALĂ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulţi dintre ei de formaţie intelectuală, mulţi plecaţi din şi susţinuţi de comunitatea sătească. Permanent au fost vânaţi pentru a fi terfeliţi, pentru a fi jucaţi în picioare şi la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâţi (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susţineau: dacă nu li s-a putut smulge credinţa, li s-au smuls unghiile, dinţii. Au fost mutilaţi pe viaţă, când nu li s-a smuls viaţa.

Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar şi oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulţi români n-au putut vedea mai mult decât blidul din faţă, au existat şi români care nu s-au lăsat atârnaţi. Sunt sfinţii noştri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale ţării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".

În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepţia stilului d-lui Andrei Pleşu, stil care a făcut şcoală în telectualitatea românească şi care sună cam aşa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunţa,/ la o adică ai spus senzaţional de împănat şi aşa şi aşa,/ păstrează "puterea", influenţa,/ echipa câştigătoare şi de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ţi poate afecta "situaţiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?"

Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiţi şi care au ştiut să dăruiască, la apropiaţii mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar şi mai controlabil: mi-e mai aproape cămaşa decât cartierul. Dar care sunt personalităţile, imaginile conştientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este uşor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiţia? Sau comunismul şi mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârşit" a comuniunii cu ţărâna şi cu înaintaşii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitaţii ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ş.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenţia unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiţi din Făgăraş. Acei veşnic tineri: ne-ar fi buni de sfinţi. Cine îi numeşte hipioţi soioşi (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliţie culturală sau politică, evreiască sau internă (avem şi noi căpuşele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).

De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut potentaţii epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proştii! Nu le plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, aţele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Zice un CTP pe post de CTC cu gând "greu": "Cu ce gând am ieşit de la "Portretul…" văzut împreună cu maximum 10 inşi în sala Studio? Unul simplu, dar greu: împotriva celor care le răpesc libertatea, românii trebuie să înveţe să lupte în stradă, nu în munţi." Şi când o coborî în stradă îi dăm şi credit... din foarfece. Haimanagiilor marinari şi pescuitori în mlaştini, docţi sau nu, le trebuie oameni aplatizaţi, consumatori fideli şi, mai ales, dependenţi; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuţie un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafaţă. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgăraşilor, Toma Arnăuţoiu, cel care a fost vârful rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat (Nucşoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veşnic sunătoare".

PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului - "Lupii singuratici sunt simpatici" - despre "Portretul luptătorului la tinereţe". Simptomatic, după două zile, toate comentariile cititorilor acelui articol au fost şterse, lăsându-se un acoperitor "Nu exista comentarii". Pe când majoritatea comentariilor, si au fost multe şi decente, ba chiar cu (in)formaţie culturală, chiar dacă îl trăgeau de urechi pe CTP. Spuneam...

Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în faţa replicii alese a dvs. faţă de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand şi filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar şi suprinde magistral, până la senzaţia fizică, uneori de halucinaţie a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenţilor, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa şi meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor faţă de "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentenţios, categoric, senzaţional de casant, aparent fără negoţ, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleşu, CTP face parte din aceeaşi specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeaşi poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaş. Face parte din aceeaşi "intelighenţie oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înţelept ca un şarpe şi curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conştiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoşeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt şi "eficient" subiectul rezistenţei. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenuşie, nici măcar nu se oboseşte să se documenteze. Măcar să fi citit cărţile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moşul să scrie şi cărţi - , înainte de a-l cuprinde plictiseala şi de a concluziona, cam târziu totuşi la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieşitul în stradă (se putea oare atunci aşa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjuraţi fiind, din toate părţile, de lagărul de emanaţie bolşevică?). Mai mult, deşi majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăşi) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicseşte să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce îşi dă cu părerea geopolitică şi nu numai, din moment ce îşi afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărţile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.

D-le CTP, am înţeles că stilul dvs. cultivă şi o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar şi un "vedetism", o imagine de matketing - vezi şi poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea staţi la pândă la lucrurile bune, sau cu tendinţă bună. În calitate de "conştiinţă a ţării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea aţi găsit calităţi de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuşi, prima producţie care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic şi, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare şi îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viaţă" puteţi fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Şi mă deranjează că prezenţa multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spaţiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe faţă sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău şi oarecum plictisit că preocuparea intelectualităţii titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naţionale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulţi intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparaţia este asemenea celei între "folclorul" ţigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situaţiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitaţie ("i-a zis-o") sau calmare (ştim noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulaţi o carte), lipsă de largă respiraţie. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim şi noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice şi "gurnalistice", pare că ne limpezim şi împiciorogăm speranţe. Pare să vie, să îşi facă loc o rază de altceva.

Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a şuntat-o, păcălit-o şi fraudat-o îndeajuns ca să ne menţinem statutul şi, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: staţi liniştiţi la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiţi şi noi avem grijă de restul.

Naţionala "rock" a României sau "meandrele concretului" la proba sabiei (file de sociologie contemporană, secţiunea bagabonţi cu aură)

Un maimuţoi închipuit şi plagiator. L-am cunoscut cu ocazia nunţii mele pe Adi Manolovici, "fondatorul naţionalei rock a României", recomandat de taică-miu, care îi fusese profesor de fizică. Am făcut prostia să am încredere în el şi să-l chem să cânte la o nuntă facută un pic mai, să zicem, în lipsa de un cuvânt mai potrivit si mai puţin arogant, necopiat (ne-am bucurat să înlocuim vienezul vals cu o breaza şi de asemenea fadul "la mulţi ani" cu o urare boierească, mai veche). Individul menţionat + gaşca lui, i.e. "Adi Manolovici Syndycate", n-au avut cuvânt, onoare, şi nici recurs la onoare, chiar dacă i-am creditat cu vârf ŞI ÎNDESAT până la capăt.

Mă refer la A.M. şi subînţeleg, liderul evident, capul acestei găşti. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-şi face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" şi apoi admis "cu zece curat"), face "naţionala de rock" şi câteva personalităţi reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că şi la "prestidigitaţie" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.

Eu am plătit preţul naivităţii mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunţii - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire preţul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, şi, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonţi, nunta a răzbit atât pentru protagonişti, cât şi pentru cea mai mare parte a participanţilor. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat nişte plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepţia mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artişti fini, la sfârşit erau cu gura până la urechi... cică fericiţi de "reuşita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat şi DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", şi, deşi reacţia mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reuşit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile şi semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reuşit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopţi albe chiar înaintea nunţii, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.

Nu mai dezvolt despre clipurile înţepate cu imagini de fufe, dar şi cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înţepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzaţie de infractori când m-am intalnit cu A.M. şi Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos şi proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiduceşte" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector şi clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).

Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalţi - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependenţa de bagabonţi, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuşi, fie şi cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzaţiilor puţine, dar convergente că am de-a face cu nişte infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înţelegeţi că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliţie însemnă că nu te mai aştepti la aşa ceva, pentru că reclamaţia rămâne, chiar dacă ţi se înapoiază banii). Pur şi simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuşi cu mult mai puţin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viaţă, putea fi cireaşă la vârf acest maimuţoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!


Asta ar fi menţionarea prozaică şi igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ţine de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ţine de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar şi prin exteriorizare. O schiţă a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă şi pentru alţii, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez şi o observaţie pe care o preţuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") şi pe care, simplu vorbind, aş rezuma-o aşa: oameni buni, dacă vreţi să supravieţuiţi cu demnitate, hai să acordăm o atenţie sporită şi spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonţilor, a venit mai demult vremea să mai facem şi noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local şi concret, uneori chiar şi un a lua cu linguriţa şi nu cu polonicu’ din ce îţi bagă în faţă cei bonţi. Dacă această prezenţă de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viaţa. O simţire care, în virtutea unei drepte socotinţe a lucrurilor cu adevărat importante, ştie că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, şi orice altceva se construieşte peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter şi scriitor, acel don Quijote (de Băneşti), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - şi aici îi detaliez cumva remarca principială - că deşi acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi preţuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - şi se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puţin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaş, dar de fapt neomenos, care mai mult dospeşte problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate dispreţui, rămânând creştin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar şi arta - eficienţa abordării, meşteşugul - unei igiene sociale.

Ca principiu sociologic, cred că aceşti marţafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduţ”. Cu atât mai grave sunt consecinţele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învăţământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi laşi mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanş si perspicace atunci şi n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea şi combaterea ulterioară a oricăror surse de infecţie întâlnite.