Raport către don Costel ;)

Don Costel Caşcaval, un actor român de mare potenţial... fără strâmbe:
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"

Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.

Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.

Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html

Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.

Adăugare.

Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".

Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.

Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".

Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.

cu respect,
Octavian G.
"

Succesul tragic...

cam aşa aş defini filozofia cea mai populară a zilelor noastre. Cei mai mulţi sau, în orice caz, cei mai gălăgioşi oameni trăiesc pentru a avea succes. Nu ai succes, eşti un învins. Succes tragic, din moment ce devine o ghilotină cu public, mass-media şi alte mase veşnic înfometate de asemenea mese. Tragic pentru că este o închidere. Şi tragic pentru că nu aparţine unui erou "tragic"... această abordare (creştină) fiind către polul nelimitat, valorificând suferinţa, chiar cu preţul de "a umbla cu capul spart" (fii atent!). O diferenţă de libertate similară celei între un rânjet "chitit" şi un zâmbet (nelimitat, deşi formal poate fi ! abia perceptibil). Da, că, în general, masele se supără dacă le trezeşti. Asta nu trebuie să ne taie speranţa, credinţa, abnegaţia sau relaxarea ci să le nuanţeze, întărească, să ne inspire la o eficienţă: faci ce poţi în condiţiile date. Nu poţi urî masele, nici măcar răspunzându-le cu aceeaşi monedă. Ar însemna să iei prea în serios acest termen abstract: mase. Şi să ratezi esenţa: persoana.

de Tudor Muşatescu

Domniei-sale domnului
preşedinte al Tribunalului M.


DOMNULE PREŞEDINTE,


Subsemnatul V. Gh. Pelinescu, secretar al primăriei din comuna Lăicăi, plasa Râuşor, jud. Muscel, cu onoare vă rog să binevoiţi a intenta acţiune de divorţ în privinţa soţiei mele legitime Elisaveta V. Pelinescu (născuta de familie Elisaveta V. Căcăuga) pentru motivele determinante pe care le voi transmite mai jos şi anume, părăsirea de domiciliu a casei, care ea, neînţelegând firul vieţii mele de om cult, m-a părăsit lăsându-mă într-o situaţie neutră, cât şi foarte incomensurabilă pentru situaţia de care dispun în comună ca funcţionar superior şi om de lege, fiind bugetar de carieră iar nu numit prin mijloace de politică.
Într-adevăr, după cum pot dovedi şi cu martorii oculari cu care mă găseam împreună când am constatat faptul că fugise de acasa şi anume: nea Costică – că fiind beat şi din altă comună, nu mai ştia şi mai cum îl cheamă, întrucât ne-am cunoscut la han, Ion Trandafir, lăutar şi rom, Ion Nercea, cobzar şi rom şi V. Pantilică, ţambalagist şi rom - toţi tigani şi artişti din această comună – alatăieri, duminică, pe la orele unsprezece seara, întorcându-mă acasă cam cu chef şi dorind a intra în posesiunea soţiei mele, am intrat în casă, împreună cu martorii care cânta şi unde, spre marea mea concurenţă, am găsit pe soţia mea eminamente descinsă de fotă şi beată de rachiu de drojdie, în stare de adulter cu numitul Matei Birică, derbedeu din această cumună. Exprimându-mi dorinţa să-i omor, am fost dezarmat de către martorii cu care venisem, luându-mi toporul din mână, după care am fost maltrataţi prin bătaie de către numitul Matei Birică, iar martorii daţi afară prin picioare în instrumente şi în alte părţi ale corpului, în timp ce soţia mea juca în cămaşă, adresându-ne cuvinte murdare şi arătându-ne corpul delict. Faţă de această faptă, am pornit imediat cu martorii după mine spre a cere ajutor în sat, drept care întorcându-ne după un sfert de ceas, sau cât o fi trecut, împreuna cu toţi locuitorii ce-i strigasem cerând ajutor, nu am mai găsit pe nimeni acasa, cei doi dispărând în negura timpurilor, cu brişca ce-o-nhămase la iapă, înca de la ora 9 seara, după cum am aflat ulterior şi mai pe urmă...
În aceasta situaţiune climaterică care este foarte de ultragiu pentru mine, vă rog să binevoiţi d-le preşedinte a intenta acţiunea de divorţ pe motivele ce le-am exclamat mai sus.
Ca încheiere, adaog că nu se poate o femeie ca eu să fiu de râsul ei, căci toţi bărbaţii ne-am pierde prestigiul nostru de soţi, ca gen, număr şi persoană. Cer şi cheltuieli de judecată cum şi plata instrumentelor ce au fost sparte, căci martorii nu mai are cu ce să cânte.
Primiţi vă rog asigurarea deosebitului meu respect,


V. Gh. Pelinescu

Omnipotentul gânditor de prestigiu în impostura de la Haimangia sau din culisele unui Ulise (Nimeni) nerătăcitor

Prezent la Festivalul Internaţional de Film Bucureşti (B-EST IFF) 2010, filmul "Portretul luptătorului la tinereţe" a luat premiul pentru imagine şi premiul publicului. Premiul pentru imagine l-a acordat juriul, "nu pentru că filmul este românesc, ci pentru că, pur şi simplu, a fost cel mai bun". Premiul publicului, pentru că aşa a introdus la urne publicul. Sala a fost plină şi a votat. S-a infirmat teoria conform căreia poporul vrea manele şi de aceea primeşte manele. Şi s-a confirmat că abundenţa kitsch-ului roz-moloz de pe piaţa TV nu apare numaidecât datorită cererii spectatorilor, ci, mai degrabă, realităţii că este mai greu să emiţi documentat, sructurat, intelectual (făcând legături interioare pe tema subiectului), creativ, sensibil si nu sensibilos etc. În ziua următoare, la nişte alegeri politice - lansarea politică a lui Teo Trandafir - au votat nici 15% dintre cei care puteau vota, victoria înregistrându-se cu un scor de 54%. Unde mai pui că era vorba şi de un realizator foarte "popular" de emisiuni TV.

Aşteptam filmul de doi ani, de când am aflat ca tânărul regizor Constantin Popescu şi-a propus această laborioasă şi pretenţioasă lucrare. Laborioasă căci filmul se vrea o redare "fidelă" a multelor si terifiantelor întâmplări petrecute în acea epocă. Pretenţioasă căci filmul se putea "însiropa" facil în virtutea "grozăviilor" acelor timpuri.

Regizorul declară:
"N-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.

Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.

Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând."

Aici cred că stă profunzimea filmului. Naraţiunea sacadată şi densă a întâmplarilor, datorată "structurii de scurtmetraj multiplicată repetitiv la overlong metraj" - aici CTP surprinde bine, dar n-are cu ce timos (mă refer la inimă-şi-minte) să-şi facă sinapsa - te conectează la starea de pemanentă HĂITUIALĂ în care au trăit ani de zile acei tineri, mulţi dintre ei de formaţie intelectuală, mulţi plecaţi din şi susţinuţi de comunitatea sătească. Permanent au fost vânaţi pentru a fi terfeliţi, pentru a fi jucaţi în picioare şi la propriu, dacă nu erau, în multe cazuri, omorâţi (variantă de întoarcere în societate nu mai aveau). Să nu-i uităm nici pe eroii care îi susţineau: dacă nu li s-a putut smulge credinţa, li s-au smuls unghiile, dinţii. Au fost mutilaţi pe viaţă, când nu li s-a smuls viaţa.

Filmul este o sinteză vie de prezentat nu numai oricărui român, dar şi oricui vrea sa ne cunoască spiritualitatea de care putem fi în stare. Cuvintele scrise de Ogoranu sunt redate spre finalul filmului ca o concluzie a istoriei: dacă mulţi români n-au putut vedea mai mult decât blidul din faţă, au existat şi români care nu s-au lăsat atârnaţi. Sunt sfinţii noştri care, de pe crestele muntoase - aici coincide modul propriu cu cel figurat - ale ţării, au trecut în cer. Aceasta este varianta pe care au ales-o să coboare în societate: ca "ferestre ale noastre către Dumnezeu".

În aceeaşi ordine de idei, mi s-a părut foarte interesantă întrebarea d-nei prof. Ioana Bot din suplimentul "Tema săptamânii" al "Dilemei vechi" (întrebare deloc "dilematică" în accepţia stilului d-lui Andrei Pleşu, stil care a făcut şcoală în telectualitatea românească şi care sună cam aşa: nu zi nici da, nici ba,/ nu te pronunţa,/ la o adică ai spus senzaţional de împănat şi aşa şi aşa,/ păstrează "puterea", influenţa,/ echipa câştigătoare şi de camuflaj "caterinca",/ nimic nu-ţi poate afecta "situaţiunea"/ de intelectual sadea,/ care peste tot lumina...):
"Victimele comunismului îmi erau cunoscute, majoritatea, în primul rînd prin ceea ce împliniseră, în vremea lor. Fuseseră „mîndria ţării“, dar şi conştiinţa ei de sine. Fotografiile cărora dintre contemporanii mei ar sta, solemne, pe pereţi, mărturisind despre distrugerea lumii noastre? Cine e conştiinţa ţării mele, astăzi?"

Înainte să văd filmul pomenit, m-am gândit la profesorii mei dăruiţi şi care au ştiut să dăruiască, la apropiaţii mei. Universul local, mult mai eficient, mai prioritar şi mai controlabil: mi-e mai aproape cămaşa decât cartierul. Dar care sunt personalităţile, imaginile conştientului colectiv de areal românesc? Chiar că nu este uşor să-i găsim. Un anumit Dan Puric, un Tudor Gheorghe, Dan Grigore ... desigur sunt câteva surse accesibile publicului. Dar ce răsare, cum o mai duc tinerii cu patriotismul, cu rădăcinoasele, cu energiile specifice, cum se mai transmite tradiţia? Sau comunismul şi mai nou, consumismul-globalismul - celaltă variantă a non-persoanei, a individului fără Dumnezeu - ne-au scos din rădăcini, ne-au rupt "Coloana fără de sfârşit" a comuniunii cu ţărâna şi cu înaintaşii, condamnându-ne să umblăm năuci pe glob, ca imitaţii ale altora? Răspund cu cheag de nădejde, după filmul realizat de această echipă de tineri - regizor, actori, oameni tehnici ş.a.m.d.. Realizarea, trudnica documentare, intenţia unei trilogii - acest film fiind prima parte - respiră un aer comun cu acei tineri hăituiţi din Făgăraş. Acei veşnic tineri: ne-ar fi buni de sfinţi. Cine îi numeşte hipioţi soioşi (conform CTP) lucrează la rădăcină, mai abitir ca orice miliţie culturală sau politică, evreiască sau internă (avem şi noi căpuşele nostre... asta e marea problemă: că încă le oferim, prin COMODITATE, mediu de proliferare).

De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 27 de ani de vânare a lui de către Securitate, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit bancar pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut potentaţii epocii noastre. Păi, vorba lui Moromete: să nu ne mirăm ca proştii! Nu le plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar îi jenează. "Cine nu e cu noi, e împotriva noastră". Încurcă scena, aţele. Iese din regie: erou să fie, dar să coboare în stradă pe orizontală, altfel nu-l luăm în serios. Zice un CTP pe post de CTC cu gând "greu": "Cu ce gând am ieşit de la "Portretul…" văzut împreună cu maximum 10 inşi în sala Studio? Unul simplu, dar greu: împotriva celor care le răpesc libertatea, românii trebuie să înveţe să lupte în stradă, nu în munţi." Şi când o coborî în stradă îi dăm şi credit... din foarfece. Haimanagiilor marinari şi pescuitori în mlaştini, docţi sau nu, le trebuie oameni aplatizaţi, consumatori fideli şi, mai ales, dependenţi; Ogoranu devine obositor si "ciudat" din această perspectivă, el trebuie uitat. De aici, un merit incomensurabil al filmului: readuce în discuţie un caz de care cred ca aveam nevoie ca de un petec de sol ferm, pe un pisc ferit. Petec în care să putem înfige un steag catre care să ne uitam în momente grele. Cei care încercăm să ne păstrăm capul la suprafaţă. Să păstrăm metalul indicator al busolei pe drum. De pe celălalt versant al Făgăraşilor, Toma Arnăuţoiu, cel care a fost vârful rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat (Nucşoara de Muscel), împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie completează:
Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.
Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere" neruginoase, "veşnic sunătoare".

PS. Adaug, în continuare, ceea ce am comentat la un articol de-al CTP-ului - "Lupii singuratici sunt simpatici" - despre "Portretul luptătorului la tinereţe". Simptomatic, după două zile, toate comentariile cititorilor acelui articol au fost şterse, lăsându-se un acoperitor "Nu exista comentarii". Pe când majoritatea comentariilor, si au fost multe şi decente, ba chiar cu (in)formaţie culturală, chiar dacă îl trăgeau de urechi pe CTP. Spuneam...

Remarc cum comentariile acestui articol sunt mult mai interesante decât articolul în sine. D-le "creuzetaceanu", autor anonim de comentariu la un articol, îmi scot pălăria în faţa replicii alese a dvs. faţă de acest articol. Foarte frumos creditul acordat cauzei, vă recomand şi filmul. Nu numai că este documentar - tânărul regizor Popescu relata că ajunsese să cunoască pe ore firul evenimentelor - dar şi suprinde magistral, până la senzaţia fizică, uneori de halucinaţie a spectatorului, hăituirea permanentă a rezistenţilor, întruchipând audio-video motto-ul "Orice înger este terifiant". Motto care anticipa şi meschinul articol semnat de CTP. Articol pe post de cronică de film, nu mult după altă cronică viermănoasă a omului gânditor faţă de "Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu". Chiar dacă s-a dat a fi un om dintr-o bucată, cultivând un stil sentenţios, categoric, senzaţional de casant, aparent fără negoţ, aparent situându-se la polul opus unui intelectualus dilematicus ca Pleşu, CTP face parte din aceeaşi specie intelectuală egocentristă ("omnipotentă"), cu aceeaşi poftă niciodată ostoită de chivernisit intelighent fruntaş. Face parte din aceeaşi "intelighenţie oppositorum" ... ca să-l citez pe autointitulatul "înţelept ca un şarpe şi curat ca un porumbel". Îl cotasem până nu demult ca pe o conştiintă, vrednică de a fi consultată, cu toate amendamentele asupra belicoşeniei scrisului său... , îmi dau acum seama, ce face "din om neom"... prea neom, prea fără Dumnezeu. Pe când el faultează pafarist – i.e. p(e din)afara subiectului -, parcă iritat, scurt şi "eficient" subiectul rezistenţei. Cel care spunea ca pentru el Dumnezeu este un pumn de materie cenuşie, nici măcar nu se oboseşte să se documenteze. Măcar să fi citit cărţile lui Ion Gavrilă Ogoranul – a mai avut timp Moşul să scrie şi cărţi - , înainte de a-l cuprinde plictiseala şi de a concluziona, cam târziu totuşi la vârsta domniei sale, că a mai bună treabă e ieşitul în stradă (se putea oare atunci aşa ceva, cu armata sovietică ocupantă, înconjuraţi fiind, din toate părţile, de lagărul de emanaţie bolşevică?). Mai mult, deşi majoritatea comentariilor articulate îl trag de urechi pe (iarăşi) autodeclaratul prim "prozetar" al României, el nu catadicseşte să răspundă cumva – trece a doua zi la un "topic" legat de tenis. Că o face pe estetul... e un subterfugiu, din moment ce îşi dă cu părerea geopolitică şi nu numai, din moment ce îşi afirmă crezul scriitoricesc la modul: "ultimul şi cel mai puternic criteriu al adevărului este umanul". Aferim! Nu-i ard cărţile, dar nici nu mă mai întorc la ele. Le dau ca exemplu de preacurvie... în sens metafizic, desigur.

D-le CTP, am înţeles că stilul dvs. cultivă şi o anumită adrenalină, un anumit negativism, ceva de inchizitor la pândă, dar şi un "vedetism", o imagine de matketing - vezi şi poza tipică de gânditor, ulterioară celei cu treningu'. Nu prea staţi la pândă la lucrurile bune, sau cu tendinţă bună. În calitate de "conştiinţă a ţării", de jurnalist multititrat, de "înrăit" cinefil, de cadru didactic la U.N.A.T.C., nu prea aţi găsit calităţi de pomenit filmului "Portretul luptătorului la tinereţe". Sau măcar tematicii filmului: e, totuşi, prima producţie care, după 20 de ani, se încumetă să abordeze filmic, documentaristic şi, totodată, "ca la cinema", pentru tot românul, istoria acelor ani de mutilare şi îndobitocire în masă, de tăvălug. E numai un exemplu despre cât de "amarnic la viaţă" puteţi fi. Vorba ceea: s..a criticului în vârful dealului. Şi mă deranjează că prezenţa multora ca dvs. (chiar dacă au altă tehnică) ecranează prea mult din spaţiul public românesc. Pe baza unui factice patetism de sorginte zisă obiectivă, cerebrală, în fapt un ambalaj pentru ceva fără de miez. Ceva de mahala parvenită, oportunistă pe faţă sau pe la spate. În general, constat cu părere de rău şi oarecum plictisit că preocuparea intelectualităţii titrate din Romania nu este aceea de a se dărui unei Cauze (naţionale), cât, mai mult, de a se autoimposta. Prea mulţi intelectuali "fanion" se slujesc de Cauză (vorbesc despre Romania sau alte subiecte orizontice într-un "limbaj elevat"), în loc să slujească Cauza. Comparaţia este asemenea celei între "folclorul" ţigănesc sau muzicii populare siluite cu folclorul izvorât în secole. Cauză vs. "situaţiune" materială, prestigiu, "să se simtă omu' bine" - excitaţie ("i-a zis-o") sau calmare (ştim noi geopolitica lumii), nu intrăm în detalii stilistice. Lipsă de generozitate în ciuda ratingului ("Nobelul românesc" vă intitulaţi o carte), lipsă de largă respiraţie. Cât de populare ar fi, Istoria va pune formele fără fond la locul lor. Sper să ne dumirim şi noi cât mai curând. Tonic este faptul că, pe ici, pe colo încep să apară alternative. Cu tot falimentul rotativei politice şi "gurnalistice", pare că ne limpezim şi împiciorogăm speranţe. Pare să vie, să îşi facă loc o rază de altceva.

Comentariile pe acest subiect ar merita un site dedicat. E vorba de o chestiune fundamentală pe care societatea noastră nu a clarificat-o, a şuntat-o, păcălit-o şi fraudat-o îndeajuns ca să ne menţinem statutul şi, mai ales, starea de spirit de colonie. Vorba lor: staţi liniştiţi la locurile voastre, că noi nu dormim. Sau: voi dormiţi şi noi avem grijă de restul.

Naţionala "rock" a României sau "meandrele concretului" la proba sabiei (file de sociologie contemporană, secţiunea bagabonţi cu aură)

Un maimuţoi închipuit şi plagiator. L-am cunoscut cu ocazia nunţii mele pe Adi Manolovici, "fondatorul naţionalei rock a României", recomandat de taică-miu, care îi fusese profesor de fizică. Am făcut prostia să am încredere în el şi să-l chem să cânte la o nuntă facută un pic mai, să zicem, în lipsa de un cuvânt mai potrivit si mai puţin arogant, necopiat (ne-am bucurat să înlocuim vienezul vals cu o breaza şi de asemenea fadul "la mulţi ani" cu o urare boierească, mai veche). Individul menţionat + gaşca lui, i.e. "Adi Manolovici Syndycate", n-au avut cuvânt, onoare, şi nici recurs la onoare, chiar dacă i-am creditat cu vârf ŞI ÎNDESAT până la capăt.

Mă refer la A.M. şi subînţeleg, liderul evident, capul acestei găşti. A.M. s-a dovedit a fi un mare puturos, arogant. Scopul lui unic a fost de a lua bani si a-şi face reclama, restul fiind ifose de baga(de la băgăcios, tupeist)_bont(de la falsitate). Dacă autonumitul sârb (luptător, caracter dârz cred ca vroia să insinueze la prima sa autoprezentare către mine: "picat la admitere că era sârb" şi apoi admis "cu zece curat"), face "naţionala de rock" şi câteva personalităţi reale creditează această lichea (recunosc, talentată la "degete" - vom vedea că şi la "prestidigitaţie" -, dar altfel incapabilă să facă cât de cât un nou acompaniament: mai mult a alterat la acea nuntă melodia unui profesionist la trompetă, socrul meu), e grav pentru societatea în care se dezvoltă asemenea surse de cultură.

Eu am plătit preţul naivităţii mele prin debandada creată de faptul că s-a trezit în ziua nunţii - de fapt, eu l-am sunat cu două zile înainte de eveniment, că el tăcea ca porcu' în porumb, după ce primise un avans - că trebuie să îi car sculele muzicale. Din fericire preţul a fost "incomplet" - mă refer la cursele de raliu fără pierderi însemnate, curse impuse de nevoie celor doi socri, şi, una peste alta, la faptul că, în ciuda "mizeriei" provocate de bagabonţi, nunta a răzbit atât pentru protagonişti, cât şi pentru cea mai mare parte a participanţilor. Am mai plătit datorită încă unui moment de slăbiciune/prostie personală: am lăsat nişte plicuri pe masa DJ-ului - izolată de restul meselor, cu excepţia mesei trupei lor - , plicuri dintre care ei au subtilizat două. Artişti fini, la sfârşit erau cu gura până la urechi... cică fericiţi de "reuşita muzicală", după cuvintele unui Felician Sfora (! ce nume "literar") - batrânul rocker al sindicatului. De remarcat şi DJ-ul derbedeu, Cristian Dumitru, zis Take: nu m-a ajutat absolut deloc să îmi fac muzica pentru nuntă. Mi-a propus o variantă gata-făcută de playlist, varianta "meniaito", şi, deşi reacţia mea dezaprobatoare a fost promptă, n-am reuşit să-l fac să colaboreze întru altă variantă. Cu toate promisiunile şi semi-zâmbetele lui de mârtan serios, s-a dat la fund (după nuntă nu am mai reuşit să-l prind la telefon). A trebuit să fac două nopţi albe chiar înaintea nunţii, ca să alcătuiesc de unul singur (treaba cu muzica era a mea) tot playlist-ul.

Nu mai dezvolt despre clipurile înţepate cu imagini de fufe, dar şi cu imaginea lui Adrian Pintea (din păcate eu n-am vazut înţepăturile cu fufe decât după eveniment). Am avut o senzaţie de infractori când m-am intalnit cu A.M. şi Take să mergem pentru a face o probă audio-video la local - pâna la urmă n-am făcut niciuna, Manolovici, excedat nervos şi proletar de trivial în exprimare, întorcând "haiduceşte" în pasaj. Că "n-are rost să mergem până acolo, e prea aglomerat". N-am putut nici mai apoi să-i urnesc pentru o probă, astfel că, după ce mă străduisem să fac rost de ecran, videoproiector şi clipuri destinate a făce o atmosferă specială la nuntă, n-am putut rula decât clipurile lui viermănoase (acestea puteau fi rulate intrucât nu necesitau sincronizarea audio-video).

Stres-ul pregătirilor, nu numai al meu - pe mine mai mult mă intriga stres-ul celorlalţi - , lipsa unei hotărâri din timp, cât încă nu era prea târziu să tai dependenţa de bagabonţi, lipsa de variante (la o adică, ne descurcam totuşi, fie şi cu o nuntă mută de difuzoare), dar, mai presus de toate, darea la spate a senzaţiilor puţine, dar convergente că am de-a face cu nişte infractori, m-au facut să plătesc. Sper să înţelegeţi că nu e vorba de bani (dacă reclami la poliţie însemnă că nu te mai aştepti la aşa ceva, pentru că reclamaţia rămâne, chiar dacă ţi se înapoiază banii). Pur şi simplu mă simt dator să semnalez o trupă publică excroacă, periculoasă mai ales prin murdăria morală pe care o propagă. O camuflată mizerie mercantilă. Repet, am plătit totuşi cu mult mai puţin decât se putea plăti: pe scena construită cu suflet pentru momentul unic în viaţă, putea fi cireaşă la vârf acest maimuţoi arogant. Mai mult, evenimentul putea deveni din alb negru prin accidente rutiere... am avut noroc!


Asta ar fi menţionarea prozaică şi igienică a unui caz real. Caz care, dacă nu ţine de o literatură a unui estetic prea academic, modist, bonom sau suav, poate ţine de o agonie, de o posibilă luptă. În cazul concret, de un scris ca terapie, de o autocultivare prin interiorizare, dar şi prin exteriorizare. O schiţă a unui caz de moravuri contemporane, posibil utilă şi pentru alţii, neapărat igienică pentru mine, ca om, Persoană. M-a încurajat să relatez şi o observaţie pe care o preţuiesc foarte mult, găsind-o foarte omenoasă (îmi aduce aminte de: "eu nu am venit sa aduc pace, ci sabie") şi pe care, simplu vorbind, aş rezuma-o aşa: oameni buni, dacă vreţi să supravieţuiţi cu demnitate, hai să acordăm o atenţie sporită şi spornică, să prestăm o activitate eficientă sub cauza igienei mediului social ce ne împresoară! Maximă: ne-am uitat prea mult la filmele bagabonţilor, a venit mai demult vremea să mai facem şi noi filme! Ceea ce, de cele mai multe ori, necesită doar un ceva local şi concret, uneori chiar şi un a lua cu linguriţa şi nu cu polonicu’ din ce îţi bagă în faţă cei bonţi. Dacă această prezenţă de spirit nu se împacă neapărat cu o aparentă afabilitate, ea presupune desigur o anume combativitate intelectuală, în mod determinant tonică. Căci cultivă Viaţa. O simţire care, în virtutea unei drepte socotinţe a lucrurilor cu adevărat importante, ştie că, odată ce dai la spate murdăria, terenul pe care să ne putem cultiva omenia, şi orice altceva se construieşte peste ea, este minat. Sorin Stoica, acel talentat caracter şi scriitor, acel don Quijote (de Băneşti), plecat devreme dintre noi, dar rămas cu noi, observa la rândul lui - şi aici îi detaliez cumva remarca principială - că deşi acordăm destul timp tehnicii, geografiei, zoologiei, vezi preţuirea de necontestat a unor canale TV ca "Discovery", "National Geographic", sau "Animal Planet", cu toate acestea, sociologiei - şi se referă aici la descrierea tipurilor umane care bântuie societatea noastră cea de toate zilele - îi dedicăm prea puţin timp. Există o jenă, un "politically correct" păgubos, cică antipătimaş, dar de fapt neomenos, care mai mult dospeşte problemele decât le dezumflă. De parcă omul nu poate fi critic fără ură, nu poate dispreţui, rămânând creştin, respectând Persoana. De unde intuiesc nu numai imperativul, dar şi arta - eficienţa abordării, meşteşugul - unei igiene sociale.

Ca principiu sociologic, cred că aceşti marţafoi se extind dacă le oferim un mediu “călduţ”. Cu atât mai grave sunt consecinţele, cu cât ei conduc – vezi politica, formează - vezi învăţământul, sau au aură – vezi rock-ul. N-au scrupule. Cu cât îi laşi mai mult să avanseze, cu atât mai mult murdăresc. E metabolismul lor transfigurat de parvenire. Cred că singurul tratament decent împotriva acestei plăgi este ofensiva igienizării, măcar semnalând zonele minate. În cazul meu, cu nunta, recunosc: am avut momente de comoditate. Dar dacă n-am fost etanş si perspicace atunci şi n-am igienizat, îmi fac un punct de onoare măcar prin demascarea şi combaterea ulterioară a oricăror surse de infecţie întâlnite.

"Ori toţi să muriţi, ori toţi să scăpam" sau eroii cu portavoce

Domnilor Badea şi Ciutacu, oricât de importanţi şi de prezenţi pe
tv-uri aţi fi, nu-l mai bălăcariţi pe Dan Grigore, o Valoare românească (i.e. ceva care ne poate ramâne dincolo de vânzoleli, simpatii, glume de car- sau şan-tier etc) ! Mai ales d-l Badea cred că ar trebui să-şi ajusteze furoarea limbajului... cam prea de ciutan după blocuri. N-ar strica ceva autocontrol întru cultură - atribut specific omului, desigur "după facultăţi". E păcat să tot continuaţi aşa, mai ales pentru că puteţi fi inteligenţi (deci şi cultivaţi) şi cu un impact (plafonat, dacă vă tot menţineţi poziţia "culturală"). Păi ce slujim defapt sau indirect şi ce compromitem? E un iz de cultul propriei "personalităţi"? Care e grozăvia? Ce stil încurajăm? Lipsa de responsabilitate, ca să folosesc un eufemism pt. puseele vedetistice? Mai ales că, în vremurile astea, e păcat să ne atentăm încă o dată la craca/matca culturală, în loc să o sporim, emulăm, educaţia fiind poate ultima noastră şansă de a fi între noi şi în afară o naţie şi nu o mulţime. Mai băgaţi şi niţică cultură fără obsesia rating-ului ("turba importanţei şi furoarea notorietăţii"). Puneţi în paranteză nimicnicia orgoliului omenesc sau mai degrabă drăcesc, ca să nu ajungem minori vaccinaţi ("Iubesc naivitatea, dar nu de la barboşi[...] barboşii trebuie să (încerce să) fie înţelepţi").

Credeam că aveţi o legitimitate în revendicări. Din păcate, e o mascaradă populistă. Cu respect, dar şi revoltat, fără să arunc însă, nici măcar la shou, cu pantofi după dvs., cum am văzut la "autenticul" Badea, remarc mai mult gălăgie şi falsitate decât practică a "libertăţii", lipsei cenzurii, dreptul la comentariu: nu am fost publicat dacă am încercat să comentez civilizat, dar fără laude, pe acest subiect, pe blogul lui M. Badea. D-l Ciutacu a fost mai ingenios: a lăsat să se acumuleze o grămadă consistentă de comentarii - a trecut aproape o zi - şi abia apoi a publicat comentariul meu... îngropat de acea grămadă. Comentariul nu a fost lăsat să treacă nici la "Jurnalul naţional"... cei doi corifei sunt şi potentaţi (vorba ceea: în interes naţional); domnu' Tucă prea v-aţi "retras": faceţi interviu cu Costel Busuioc, dar uitaţi de Dan Grigore! Am dat de alţi doi potenţiali mari cârmaci, de data asta "new generation", cu substrat de cartier, ciumeţi de ciumeţi, amândoi fiind autodeclaraţi "geniali". Ce tinereţe şi speranţă! România va renaşte prin ei! Iată-ne rezistenţii din munţii morali!

Jos pălăria pentru eficienţa, implicarea şi caracterul d-lui Dan Grigore! Avem stringentă nevoie (parcă mai mult decât oricând) de astfel de repere, pentru a supravieţui în această anesteziatoare şi ambalagistică, şi cu atât mai perfidă, dictatură a consumismului!

Supravieţuire

Practica nu ne omoară în condiţiile în care ne pastrăm şi "exersăm" liber capacitatea de a iubi. Mai cu accidente, mai cu întoarceri în loc... real, aici şi acum, dar şi atunci şi dincolo - când aceste date transpar aici şi acum. O demonstrează până la capătul vieţii cei vânaţi/deţinuţi în perioada comunistă, pe motive politice. Este un "merit" al regimului această demonstraţie pâna la capăt. O demonstraţie supravieţuitoare, că iubirea de Dumnezeu... de oameni, de neam şi ţară - în condiţiile în care se putea da foarte uşor vina pe acestea (mai ales pe cele "abstracte") - au fost condiţii de Supravieţuire. Căci "nu mi-am rupt rădăcinile, ca să umblu ca un năuc pe tot globul. A profitat apoi şi arta mea" zicea şi un părinte al sculpturii moderne, pe nume Brâncuşi.