Dreapta socotinţă

Din Nicolae Steinhardt:

Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtutile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă.
...
Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.
...
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.
...
Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? Să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea [in cele duhovnicesti]. Ni se cere, adică, dragostea concretă.
...
În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. (…)

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vine a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.
...
“Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.
...
Adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu <=> Dragostea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr.

Vorbe de duh. Părintele Iustin Pârvu

- Acasă -

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut ca oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care e identitatea ta în lume? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi ale viitorului? Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Un om obosit pe un drum de ţară, vara sub arşiţă, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cît are de pătimit, de rătăcit?

- Închisorile -

Dacă ieşeau deţinuţii politici din închisoare şi îşi făceau măcar 10% dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.

- De ce i-aş "certa"(cu dragoste) pe români -

Pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri şi ei nu par să fie conştienţi de asta. Între daruri amintesc jerfa creştinească a înaitaşilor, valorile culturale şi intelectuale, o biserică vie. Apoi au la îndemâna un pământ care dă de toate, numai să întinzi mâna, să-l sapi. Ei, cu toate acestea, românul pare să nu se descurce, moştenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească. Neamul e dezmembrat şi nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în acelaşi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele său şi de asta caută să-l înfunde pe vecin, pe frate, pe prieten.

*vorbe "memorabile", "ziditoare" (ghilimelele se referă la naturalitatea lor)

- Tradiţia e aşezarea în matcă a unui neam.
- CREAŢIA e o aspiraţie continuă către armonia unităţii şi a unicităţii.
- IUBIREA şi CREDINŢA se implică reciproc(sunt echivalente).
- Când biserica devine mai mult muzeu, omul devine un fel de exponat, nu mai trăieşte după coordonatele fireşti


Observaţie) Am avut surpriza să-l "descopăr" pe acest părinte, mai mult din carte decât pe viu. Căci am fost la mănăstirea Petru Vodă - ridicată de dânsul ca promisiune ce şi-o făcuse în exterminatoare închisori comuniste politice. Căutam un fost coleg de liceu, absolvent de matematică şi alegând monahismul după facultate. Acesta a fost pretextul principal al călatoriei mele la Petru Vodă. Am intrat ultimul la marele duhovnic Iustin. Şi trebuie să recunosc ca nu prea mi-a plăcut cum mi-a răspuns la o întrebare despre N.Steinhardt - acel evreu care s-a îndrăgostit, tot în închisorile comuniste, de ortodoxie şi de poporul român. Răspunsul părintelui, cred şi acum, a fost cam şovin - se îndoia de posibilitatea unei asemenea "convetiri". În sinea mea am taxat: Iustin Pârvu... nu prea, cu tot renumele.... Aflând apoi de creaţiile dumnealui, dând şi peste cartea din care am citat mai sus(unde se trec în revistă de toate într-n duh generos, dar şi cu specific ortodox - fără urmă de şovinism: se apreciază între altele chiar implicarea mai mare a catolicilor în problemele oamenilor) - "Părintele Iustin Pârvu. Daruri duhovniceşti", ediţie îngrijită de Andrei Alui Gheorghe - am scos taxa, am considerat-o un accident la un înţelept. Şi mi-am amintit încă o dată de ţînţarul armăsar. Şi că traseul mîntuie abaterea. Şi că e păcat să nu crezi...

Intelectualul-ţăran

: este un cuvânt compus, care arată nu numai că se poate fi, ! într-o anumită accepţie, şi intelectual şi ţăran, dar şi că, în zilele noastre postmoderniste şi care or mai fi, mai ales dacă stai la oraş, nu poţi fi ţăran, decât în plan intelectual, adică, conform etimologiei, decât dacă faci legături interioare între lucruri şi ajung să-ţi ţină de cald aceste legături, chiar şi în anotimpuri cu frigul la putere. Dar ce mai vrea să zică acest soi de ţăran? Păi tot gând la gând cu bucurie cu zilele noastre, ăsta simte că o luăm un pic cam razna cu această "the ultimate civilisation". Confortul material sporit nu însemnă automat progres de dorit - vezi numa' deşeurile, atrofierea şi chiar anchiloza la care ne poate duce. Termenul de "ţăran" îl iau pornind de la etimologie, în accepţia de "cu picioarele pe pământ".

Exemple: Constantin Brâncuşi: "niciodată nu vom putea fi destul de recunoscători faţă de pământul care ne-a dat totul" etc. Petre Ţuţea: "Când nu vor mai fi ţărani, vor fi doar maimuţe cu haine"... să interpretăm cum se cuvine acestă spusă aparent tendenţioasă. Caragiale, după ce i-a tratat pe moftangii din urbe, a pătruns, prin basme şi nuvele, în mediul rural. Caragiale nu avea extracţie ţărănească şi nici nu îl putem numi un intelectual-ţăran... dar avea o atare dimensiune - a se vedea şi minimalismul şi forma clasică a operei sale("putere de concepţie şi limpezime de execuţie").

Termenul de "intelectualul-ţăran" este "interzis" celor care cred în dihotimia măgar sănătos vs. filosof ofticos, celor văd în Mioriţa fatalism şi nicicum seninătate, care nu văd Baltagul, nu văd că satul a fost purtătorul nostru bio-istoric cel mai rezistent şi mai trainic, nu văd civilizaţia ţărănească, nu văd tăriile unice de care a fost capabilă lumea ţărănească, nu văd "unitatea densă de trăire"(Vasile Băncilă) de care a putut fi capabil ţăranul. Să ne oprim un pic la Baltagul. Iată ce a putut să inspire:
un cântec universal
: "A fi sau a nu fi" cu cineva într-o adaptare mai nuanţată, mai putin declamativă, mai puţin "tangoistă" ... mioritică, Baltagul fiind tăria Mioriţei. Esenţă antropologică: cred ca fiecare bărbat îşi poate face în interior (el ştie) acest "test": POATE FI ea o Vitoria? Sunt defapt întrebări fundamentale care îmi par nu numai bărbăteşti, ci chiar intim-omeneşti.

Şi ce iradiere a putut avea ţărănia!? Baltagul este, cred, culmea întinsei opere sadoveniene... nu mai vorbim de ticăloşirea autorului întru comunism. Clipul de mai sus aparţine unui regizor care a putut face şi memorabilul "Horea":
nobilul intelectual Ovidiu Iuliu Moldovan îl întruchipează pe Horea(mă întreb cine altul l-ar fi putut interioriza pe Horea)
... regizor care se/ne prosteşte în zilele noastre. Sadoveanu a putut să se conecteze la "binecuvântatul strat rodnic al mumelor"(Blaga), regizorul şi el. Mai la bătrâneţe, cei doi s-au deconectat, "vrăjiţi" material, unul de comunism, celălalt de capitalism. Şi l-au "omorat" simbolic pe Lipan. Dar baltagul rămâne...

Marin Preda a creat capodopera Moromeţilor... se găsesc multe alte confirmări. Nu sunt cazuri izolate, ci fenomene. Să nu uitam că deşi mai mult rurală, România a putut autohtoniza în timp record modernitatea culturală - în literatură a dat repere de la chiar primele generaţii de autori (în Rusia a fost nevoie de două secole de importuri), vezi triada de geniu, şi astăzi actuală, Eminescu-Caragiale-Creangă. Referindu-se la geneza operei humuleşteanului, G.Călinescu prindea intr-un flash fenomenul: "Creangă este poporul român însuşi într-un moment de genială expansiune". Şi ce se mai potriveşte cu tabloidele, ambalagismul şi senzaţionalimul de azi "vorba ceea : golătatea înconjură, iar foamea dă de-a dreptul"!

Nu este vorba de hegemonie. Caragiale, după ce s-a "autoexilat"(în fapt a primit o importantă moştenire) la bătrâneţe la Berlin, a scris cu vibrantă empatie despre răscoala ţăranilor de la 1907, trimiţându-şi fiul(pe Mateiu) să facă stagiul militar in ţară. Eruditul şi multumblatul Eminescu a fost în acelaşi timp "omul deplin al culturii româneşti"(Noica). Kant afirma că o condiţie a libertăţii este ca aceasta să nu îngradească libertatea celuilalt. Mai recent, comunicativitatea şi asumarea neşovinistă a identităţii, le exprimă esenţial românul la nivel înalt, prin părintele Stăniloae: "Libertatea mea potenţează Libertatea celuilalt".

Eruditul şi multumblatul Mircea Eliade, istoric de talie mondială al religiilor, distingea calitatea de om REAL a ţăranului, în contrast cu specializarea alienantă adusă de vremurile moderne. Zice Eliade: un ţăran e mai real decât un medic specializat în glandele endocrine, tocmai pentru că are o viziune globală funcţională/operativă asupra lumii, chiar dacă această viziune este populată cu duhuri.

Societatea ţărănească, aşa analfabetă şi "necivilizată" cum a fost, ne-a oferit Piscuri în cadrul supravieţuirii spirituale între imperii. Poate şi cu preţul unei înapoieri. Nu spun că trebuie să ne intoarcem la opinci - vorbesc d.p.d.v. al duhului - , dar, oare, nu am uitat ceva de căpătai în urma, în evoluţia noastră continuă?

Semneaza comisia de artă pentru viaţă, autosesizată. Autosesizată şi pentru că la servici a intrat cineva la veceu şi a lăsat de curăţat, în condiţiile în care, conform civilizaţiei ţărăneşti, fântâna se pune la drum, împreună cu o cană, să-şi poată ostoi setea vreun drumeţ... "fă binele şi aruncă-l în mare". Autosesizată şi pentru că îmi amenajez apartamentul şi văd pe pielea mea ce dependent de specialişti poate fi un om "de apartament". Şi pentru că ne face bine să ne gandim la supravieţuire, la rădăcini, în caz de furtună.

"Heavy metal" de România, sub pământ, ne-la-modă, ba chiar inco-mod

Un "testament" al lui Toma Arnăuţoiu, cel care a fost centrul de greutate al rezistenţei/supravieţuirii cu identitate a unui sat împotriva unuia din cele mai ticăloase şi exterminatoare regimuri din istorie - cel comunist:

Eu sunt metal ramas
Din lumi ce crima le-a facut cenuşă,
Eu sunt ecoul veşnic sunător
Din lumi, din lumi apuse.

Satul se numeşte Nucşoara, este situat la poalele sudice ale crestelor făgărăşene, dar nu face parte din "land of choice". S-a vorbit în public despre acestă rezistenţă, s-a "condamnat"(mai degrabă răstignit în funcţii) comunismul, dar oficial, la nivel "înalt", s-a făcut că plouă. De remarcat şi că Ion Gavrilă Ogoranul, cel care a reuşit să scape viu după 29 de ani de război cu Securitatea, cu un an înainte de trece între sfinţi, nu a putut lua un credit pe motiv că la cazier avea calificarea de "bandit". Aşa îl numeau comuniştii de ieri, aşa l-au menţinut conducătorii din epoca noastră. Păi, vorba lui Moromete: sa nu ne mirăm ca proştii! Nu ne plac oamenii care ţin la verti-calitatea lor, ba chiar ne jenează. Şi avem un preşedinte şi o camarilă pe măsură. Nouă ne trebuie "oameni noi", "spălaţi" în cuget şi în simţiri, "românii" noştri din refren. Un muscel nu poate fi aplatizat... devine obositor si "ciudat" din această perspectivă.

Totuşi rămâne o întrebare: oare pe ce se bazează orogeneza "muscelului"? Mai mult, cum se formează acel "metal" în stare de un "ecou veşnic sunător"? Toma Arnăuţoiu face o trimitere la acest Duh când spune că "numai Dumnezeu ştie cu ce am trăit". De pe celălalt versant, Ogoranu explică:

Ceea ce ne-a mânat aici, a fost dragostea de acest neam, liberă de orice meschinărie. Am învăţat să privim neamul nostru, ca de altfel orice în lume, prin prisma dragostei. EXIŞTI ÎN MĂSURA ÎN CARE IUBEŞTI; ŞI TE ÎNALŢI ÎN MĂSURA ÎN CARE TE JERTFEŞTI PENTRU ACEASTĂ IUBIRE.

Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.

Noi nu admirăm şi nu lăudăm în cuvinte deşarte pe Ştefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care să înălţăm statuia nimicniciei noastre, noi îl iubim cu iubirea oşteanului care s-a jertfit sub comanda domnului, pentru libertatea Moldovei, la Valea Albă. Şi ne plecăm spinarea alături de aprodul Purice, ca domnul să încalece. Auzim ca o adiere dulce cuvintele de mulţumire ale lui Ştefan. Întindem o mână de frate peste veacuri, apărătorilor Sarmizegetusei, arcaşului lui Ştefan, oşteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor şi moţilor lui Horea şi Iancu. Comunicăm de la suflet la suflet cu orice român de totdeauna, focul sfânt şi cald al familiei româneşti.

În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim.

A mai avut timp "Moşu" să ne aducă aminte, în chiar epoca de după cea "de aur", de minereurile metalifere ale neamului, de "ecourile veşnic sunătoare" ale Vieţii:

M-a interesat mai puţin numele informatorilor şi ofiţerilor care au făcut poliţie politică şi au acţionat asupra noastră. M-am oprit cu drag la chipurile luptătorilor, la sufletul lor curat, la cei ce şi-au jertfit pe altarul patriei tinereţea, libertatea, şi la urmă viaţa, fără a pretinde nimic pentru sine. Asupra acelora care nu au nici până astăzi, nici cruce, nici mormânt. Am adus în faţă de asemenea, chipurile oamenilor din acest colţ de ţară, care au venit alături de noi, şi împreună am scris o pagină, de istorie, frumoasă, credem noi. Nu o istorie rece şi savantă, a forţelor de producţie, a conflictelor de interese, a centrelor de influenţă interne sau externe, a teoriilor seci inventate de oameni, ci a istoriei vii a poporului nostru, o istorie care suferă, care plânge, care speră luptă şi se zbate să supravieţuiască, ce-şi apără credinţa în Hristos, nevoile şi neamul, demnitatea celor înfrăţiţi cu râurile şi ramurile, pe scurt a acelor ce-au făcut şi vor face fapte istorice. A acelor care murind, au lăsat prin testament, ţării, cuvintele: MAMĂ ŢARĂ, IARTĂ-NE CĂ AM CUTEZAT SĂ LUPTĂM ŞI SĂ MURIM PENTRU TINE!

Ne uităm în jur, inevitabil comparăm şi sesizăm la prima vedere alte "centre de greutate" decât cele date de prezenţa muscelului-metalului, centre "easy", la îndemână. După "epoca de aur", nu mai folosim metale pentru construcţie, ci surogate... să recunoaştem aici şi o boală de căpatâi a noii civilizaţii. Zburătăciţi de noua ordine, după ce am fost luaţi sub tăvalug tot spre aplatizare - dar mai pe faţă, fără anestezie - de vechea ordine, parcă ne-am pierdut schela-scheletul/metalul-indicator-al-busolei pe drum. Şi totuşi, "Munţii noştri aur poartă/ noi cerşim din poartă în poartă". Încă nu suntem în stare să ne valorificăm, măcar într-o proporţie semnificativă, minereurile "metalifere". În speţă şi în genere vorbind, dacă nu vom reuşi să ne luăm în seamă centrul real de greutate, ne va lua valul, ne vom pierde identitatea, rădăcina, firescul şi intimitatea. Dacă nu avem grijă, dintr-o ţară binecuvântată cu cetatea/coloana vertebrală armonioasă a Carpaţilor, vom ajunge o pepinieră pentru alţii. Războaiele pe faţă, cu arma în mână, au cam disparut. Dar războaiele nu vor dispare... multă vreme... mai bine să fim conştienţi de ele. Nu putem să ne facem că nu vedem că, mai mult sau mai puţin voalat/"priceput" sau instictiv, unii ne vor o pepinieră. Asta nu se poate face decât prin înhibarea/pasivizarea neamului, căci "frica păzeşte bostănăria". Noile metode ar miza mai ales pe spiritul de turmă, până la urmă pe COMODITATEA umană, căci, vorba lui Caragiale: "dracul te duce intâi la bune, apoi ştie el unde te duce".

Viţa de vie tot învie, viţa de boz, tot rogoz.

28.5.2010. Zi de "sinistru" pentru România...

Omul creativ si curajos, care are un Dumnezeu, îşi trăieşte ideile şi nu este trăit de "politicile" altora, nu poate fi glo(a)balizat... pt. asta e nevoie de curaj, luptă - dracul găseşte întotdeauna breşe în comoditate.

Nu cred în concursuri alde "money quiz". "Norocul" nu cred că sare, ci se coace. Musai să aibă o componentă spirituală, o Verticală... după aceea putem vorbi de oportunităţi.

Liicenii ... licheeni

Citez din revista "Dilematica", apărută în aprilie, a.c.:

... Îmi mîngîiam trupul. În mod confuz aveam senzaţia, făcînd asta în aşteptarea unei mângâieri fără identitate precisă, că ceva nu e in regulă. Şi totuşi, mi se părea firesc să-mi explorez trupul, iar prefirarea degetelor peste el îmi apărea simultan ca fiind o laudă şi o descoperire a lui. E limpede că îl plăceam.[...]Am devenit propriul meu voyeur. Îl iubeam tot mai mult cu fiecare adâncire în oglindă. (Gabriel Liiceanu, "Scrisori către fiul meu", Humanitas)

Scrisori către fiul pe care l-a părăsit cât incă fiul Aurorei Liiceanu (redau mărturia ei) nu văzuse lumina zilei. Bravos geniu al venitorelui naţionale! Carevasăzică ... citez din discipoli:

Un conducător-seducător are o uriaşa responsabilitate: el răspunde în faţa celorlalţi pentru felul în care-şi foloseşte lumina interioară şi carisma şi pentru drumul pe care îi duce pe ceilalţi.("Role model", Gabriel Liiceanu - Conducătorul seducător, de Daniela Oancea în jurnalul de "leadership" "Cariere")

Doamne ajută!

S-a concretizat prima parte a trilogiei filmice menţionate mai sus: “Portretul luptătorului la tinereţe” rulează mâine la Scala. Vezi si link-ul:
http://agenda.liternet.ro/cronici/portretulluptatoruluilatinerete.html

Voi vedea în premieră filmul. Nădăjduiesc să se ridice la înălţimea subiectului. Despre subiectul rezistenţei armate anticomuniste din munţii României s-a scris foarte bine. Direct de la sursă prin cărţile lui însuşi Gavrilă Ogoranul (eroul filmului de mâine) – volumele “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” - , supravieţuitor miraculos până nu de mult printre noi. Da, am fost uimit să aflu de acest Om Vertical acum doi ani, la un an de când moartea l-a “frânt” din viaţă. Din viaţa biologică şi nu altfel, căci amintirea-duhul-de-sfânt îi va rămâne cât va mai fiinţa neatârnat un popor român încreştinat. Şi nu spun vorbe umflate, de păunaş al codrilor, de extremă dreaptă … nu sunt “isme”. Sunt Oameni, eroi - la nevoie(sau disperare, dincolo de orice bravadă) martiri - care ne amintesc că omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Cine se încăpăţânează (conştient sau nu) a crede că se trage din maimuţă … nu are decât.

Următoarele două părţi ale trilogiei vor povesti rezistenţa de pe versantul sudic al Făgăraşului. Al doilea film va fi povestea Elisabetei Rizea, iar al treilea prezintă grupul de partizani conduşi de fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu, cel mai longeviv grup rezistent. Cartea d-nei dr. psiholog Aurora Liiceanu - "Rănile memoriei. Nucsoara şi rezistenţa din munţi" - a fost pentru mine o carte-revelaţie. Autoarea observă că "fenomenul Nucşoara, drama acestui sat, nu aparţine nici unui trecut prea indepărtat şi nici nu este singular în felul în care s-a manifestat. Există, fără îndoială, în comparaţie cu multiplele forme de rezistenţă anticomunistă, unele particularităţi ale lui, ca aceea privind anvergura şi mediatizarea de care s-a bucurat". Cum a reuşit o comunitate ţărăneasca sa trăiască timp de un zece ani asemenea "evenimente ale căror complicaţie, diversitate şi amploare compun o rară experienţă umană?[…] Cum au reuşit oamenii să protejeze acest grup de partizani nu poate fi înţeles decât dacă investim grupul cu funcţia de proiecţie sublimată, de identificare la distanţă cu cei pe care îi susţineau".

Inevitabil, ne putem întreba dacă asemenea fapte, tării de grup s-ar mai putea “întâmpla” în societatea noastră de azi. Desigur, mă refer în plan simbolic, la trăirile şi comuniunea acelor oameni. Nu vreau să-i absolutizez pe partizani. Ştiu că Dumnezeu îşi poate găsi şi alte căi. Ştiu şi că acei oameni nu prea aveau de ales. Mă refer la sinceritatea lor, la dăruirea pentru Cauză şi pentru ai lor. Nu cumva în zilele noastre ducem lipsă de asemenea comuniuni, de asemenea elite? Nu am în vedere aspectul profesional, specializat al elitelelor, care şi el poate fi considerat, atunci când nu este egoist, un fel de eroism (profesioniştii deveniţi profesori). Mă refer “marginea” normală (la modă, acceptată de majoritate, încurajată de societate) superioară a omeniei necondiţionate. Mă tem că în acestă privinţă am cam involuat. Cu toată noua societate informatică – admirabilă in tehnicitatea ei, deplorabilă când cade in barbaria tehnolatriei. Cu toată noua societate de consum, din ce în ce mai specializată. Cu toată noua societate “arta pentru artă”, care nu mai creează obiecte “utile”, cât, în trecut, frumoase sau, în prezent, experimentale sau care pun pe gânduri. Care este supremaţia acestei civilizaţii îndeobşte citadine, dacă mi se fură săpunul de la toaleta comună de la serviciu sau mi se cere bon la Mc Donalds ca să intru la toaletă, în timp ce “la ţară”(ce a mai ramas din societatea ţărănească) îmi pot astâmpara setea de la fântâna pusă la drum. "Progres n-am ce zice, dar şi multe lichele” prevestea Caragiale.

Nu sunt sceptic, cred în facultăţile intelectuale, spirituale ale omenirii, în schimbarea în bine. Dar pentru aceasta trebuie să o însemnată sforţare spirituală. A elitelor şi a celor care le pot înţelege. Parcă prea ne-am rupt de Natura, de Naturalitate, de Dumnezeu, de Tradiţie. Prea e la modă, prea e încurajat de societate omul-animal. Vorba lui Petre Ţuţea: “omul fără Dumnezeu este un animal care vine de nicăieri şi se duce nicăieri”. Ceva trebuie “mişcat”.

Doamne ajută!