Dreapta socotinţă

Din Nicolae Steinhardt:

Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtutile trebuie echilibrate, că trebuie armonizate între ele şi că numai aşa se poate ajunge la virtutea supremă pe care înţelepciunea noastră ancestrală a numit-o dreapta-socotinţă.
...
Ispita din stînga, o ştim cu toţii: e a patimilor, a viciului, a răului. Dar se mai află şi una din dreapta, e mai surprinzătoare, provine din virtuţi şi calităţi, din dorinţa de a face binele. (Evlavia satisfăcută de sine. Binele impus cu sila. Dumnezeu e sus în cer, toate-s bune pe pămînt. Am har, ce-mi pasă, mă duc să-mi rod osul în colţişorul meu. Literatura pilduitoare, mieroasă. Moralitatea osînditoare.
...
„Diavolul păzitor” al unui englez oarecare îl îndeamnă din răsputeri pe muritorul asupra căruia „veghează” să se jertfească într-o chestiune care-l preocupă: aceea specific britanică a ceaiului. Muritorul ar vrea să bea ceaşca de ceai de la ora cinci pe terasă. Nevasta şi soacra preferă să o bea înăuntru. Cedează, îi suflă diavolul, fii smerit şi bun, altruist, jertfeşte-te, fă-le pe plac. Omul îşi bea aşadar ceaiul cu ele, şi toată vremea se simte nefericit şi nedreptăţit, băutura i se opreşte în gît, blestemă în minte ambele femei care la rindul lor văd bine că le-a făcut concesia în silă şi simt cum le cuprinde antipatia. Diavolul jubilează. Trei exemplare în perspectivă.

Ce trebuia să facă muritorul? Să nu meargă prea departe pe calea virtuţii într-o chestiune secundară, să-şi recunoască limitele; să fi spus, deschis şi simplu, că-i este mai plăcut a lua ceaiul pe terasă, chiar singur. Ele ar fi stat înăuntru, el afară, toată lumea era mulţumită, „spiritul de jertfa” lipsită de dreaptă socotinţă (şi pus în aplicare unde nu avea ce căuta) era învins şi, la un mai mare nivel de modestie, nici unul din cele trei suflete nu ar fi apucat-o pe meandrele resentimentului şi iritaţiei - meandre care pentru dracii mărunţi sunt un predilect şi adevărat corso”.
...
Dar ispita falsei smerenii – a ne abţine de la fapte bune şi bucurii legitime – este la urma urmei tot una cu păcatul lui Iuda. Şi Iuda s-a resemnat, s-a smerit afundîndu-se în rău.

Din smerenie să cedăm, să ne resemnăm a fi mişeii ce suntem.

Explicaţia raţionamentului care pornind de la modestie şi umilinţă ajunge la demonism o putem afla numai în opera lui Chesterton care a definit nebunia drept forma supremă a logicei.

Desigur, raţionamentul eroului papinian: îl iubesc pe Hristos – Hristos ne cere să ne jertfim pentru El – care jertfa poate fi mai mare decît a renunţa în veci la El? Să comitem, aşadar, acele crime şi netrebnicii care să ne deschidă cu siguranţă porţile iadului, este cît se poate de logic. Atîta doar că nu este decît logic, prin urmare dement.

Ca însuşire principală a omului, călugării ortodocşi nu socotesc nici bunătatea, nici inteligenţa, nici dragostea, credinţa, răbdarea, evlavia ori sfinţenia, ci dreapta socotinţă, care este o virtute foarte complexă şi greu de exprimat în cuvinte. (Are o formulă tot atît de vastă ca polimerii de bază.) In dreapta socotinţă intră, precis, tainic drămuite, şi bunul simţ şi înţelepciunea şi cuminţenia şi voinţa adăogite celor de mai sus. Nici una din virtuţi nu e absolută – nici chiar adevărul -, doar iscusita cumpănire a multora ne poate ajuta să ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de uşor) ci şi de savante boroboaţe şi sofisticate erori.

Peste logica de fier a dementului nu se poate, din nefericire, trece pe calea raţiunii, ci numai prin recunoaşterea adevărului constatat de Chesterton, că logica pură, nesprijinită şi necompletată de celelalte însuşiri benefice, este o boală primejdioasă, ba chiar funestă.

Erezia falsei smerenii calcă şi peste îndemnul de a cuceri cerurile. Nu ni se cere deloc resemnarea, ci ambiţia, depăşirea [in cele duhovnicesti]. Ni se cere, adică, dragostea concretă.
...
În tot acest deşert (ori labirint?) numai dreapta socotinţă ne poate ajuta, pentru că e simplă. (…)

- Biserica întotdeauna a mers pe drumul echilibrului şi al bunului simţ, uneori niţel comun. Pe cărările sofisticate au mers ereziile. Fiind rafinate, au şi părut superioare şi au cucerit în deosebi minţile ascuţite, cărora nu le vine a crede că dreapta socotinţă este, ea, în simplitatea ei, suveranul rafinament.
...
“Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvîrşirea.
...
Adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu <=> Dragostea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr.

Vorbe de duh. Părintele Iustin Pârvu

- Acasă -

Acasă a fost pentru mine totdeauna locul în care am văzut ca oamenii au frică de Dumnezeu, respectă tradiţia şi valorile neamului. Dacă nu respecţi valorile neamului, care e identitatea ta în lume? Dacă nu respecţi tradiţia, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum mai ai pretenţia să rezişti în faţa loviturilor prezentului şi ale viitorului? Dacă nu-L respecţi pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?

Un om obosit pe un drum de ţară, vara sub arşiţă, merge şi înaintează cu speranţa că ajunge acasă. Dar un suflet care a pierdut acel acasă, care e întoarcerea la Dumnezeu, cît are de pătimit, de rătăcit?

- Închisorile -

Dacă ieşeau deţinuţii politici din închisoare şi îşi făceau măcar 10% dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile au creat caractere şi au conferit morală indivizilor, au creat patrioţi pentru că deţinuţii n-au confundat niciodată pe torţionari şi pe gardieni cu poporul român.

- De ce i-aş "certa"(cu dragoste) pe români -

Pentru că le-a dat Dumnezeu cele mai frumoase daruri şi ei nu par să fie conştienţi de asta. Între daruri amintesc jerfa creştinească a înaitaşilor, valorile culturale şi intelectuale, o biserică vie. Apoi au la îndemâna un pământ care dă de toate, numai să întinzi mâna, să-l sapi. Ei, cu toate acestea, românul pare să nu se descurce, moştenirea primită este peste puterile lui să o administreze, să o sporească. Neamul e dezmembrat şi nu mai găsesc oamenii puterea să se unească în acelaşi ideal, fiecare se crede mai presus de aproapele său şi de asta caută să-l înfunde pe vecin, pe frate, pe prieten.

*vorbe "memorabile", "ziditoare" (ghilimelele se referă la naturalitatea lor)

- Tradiţia e aşezarea în matcă a unui neam.
- CREAŢIA e o aspiraţie continuă către armonia unităţii şi a unicităţii.
- IUBIREA şi CREDINŢA se implică reciproc(sunt echivalente).
- Când biserica devine mai mult muzeu, omul devine un fel de exponat, nu mai trăieşte după coordonatele fireşti


Observaţie) Am avut surpriza să-l "descopăr" pe acest părinte, mai mult din carte decât pe viu. Căci am fost la mănăstirea Petru Vodă - ridicată de dânsul ca promisiune ce şi-o făcuse în exterminatoare închisori comuniste politice. Căutam un fost coleg de liceu, absolvent de matematică şi alegând monahismul după facultate. Acesta a fost pretextul principal al călatoriei mele la Petru Vodă. Am intrat ultimul la marele duhovnic Iustin. Şi trebuie să recunosc ca nu prea mi-a plăcut cum mi-a răspuns la o întrebare despre N.Steinhardt - acel evreu care s-a îndrăgostit, tot în închisorile comuniste, de ortodoxie şi de poporul român. Răspunsul părintelui, cred şi acum, a fost cam şovin - se îndoia de posibilitatea unei asemenea "convetiri". În sinea mea am taxat: Iustin Pârvu... nu prea, cu tot renumele.... Aflând apoi de creaţiile dumnealui, dând şi peste cartea din care am citat mai sus(unde se trec în revistă de toate într-n duh generos, dar şi cu specific ortodox - fără urmă de şovinism: se apreciază între altele chiar implicarea mai mare a catolicilor în problemele oamenilor) - "Părintele Iustin Pârvu. Daruri duhovniceşti", ediţie îngrijită de Andrei Alui Gheorghe - am scos taxa, am considerat-o un accident la un înţelept. Şi mi-am amintit încă o dată de ţînţarul armăsar. Şi că traseul mîntuie abaterea. Şi că e păcat să nu crezi...