joi, 10 februarie 2011
Mai bine!
"Preşedintele a avut ieri dreptate când a reproşat PDL votul din Parlament. În primul rând, pentru semnalul pe care îl transmitem oamenilor: de partid care nu are întotdeauna voinţa de a face lucrurile care sunt necesare şi pe care altfel ...ni le asumăm. Nu avem luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă, incapabili să punem în practică ceea ce noi am spus că vom face", comentează public şi elocvent pentru premierea schizofreniei, semidocţiei şi tupeului în ţara noastră, sulemenita cocoţată şi autointitulată E.U., musculoasa femelă campion, cea care ne "apără cauza". Omul fără alt Dumnezeu decât el însuşi, cu cei 2 versanţi scârboşi întru îmbuibare: pupincurismul şi aroganţa. Un comentariu elocvent mai ales pentru noi, din ce în ce mai mult, cu fiecare proliferare şi prelungire a bagabonţilor, mai sub nevoi. Lucru meritat, întrucât ne permitem "luxul de a fi slabi sau de a părea fără forţă". Mai grav şi mai pervers ca orice război pe care l-am fi dus cu vreo putere străină şi cotropitoare. Devenim colonie fără luptă. Aştia, cu tupeul lor, sfidează parcă şi biologia şi, dacă îi păsuim tot aşa, ne paşte mutaţia genetică. Să vină turcii!
miercuri, 9 februarie 2011
O fi pe bune?
"
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.
[...]
În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”.
"
În sfarşit, se ajunge la situaţia zilelor noastre când, se observă cu îngrijorare, ţara are în funcţii cheie, reprezentativ de mari, pe un Vladimir Tismăneanu sau pe un Patapievici, foşti ideologi de frunte ai comunismului sau odrasle ale unor ştabi/potentaţi. Deci Malta redivivus... o viziune care nu e chiar neverosimilă dacă ne uităm în jur şi observăm că ne cam cultivăm, fie şi printr-o "eficientă" apatie, spre a deveni colonie. Nu-i rea "ştirea". Mi-a lăsat însă un gust amar problematizarea ei: "O fi pe bune?" se întreba doar ingenuul răspândac. Interesantă întrebarea, dar ca stil, care este omul, sau ca ton, care face muzica, aduce aminte de procedeul OTVist: ştire bombă (am auzit că aţi fost la puşcărie) şi apoi "provocare": e adevărat? În continuare, dau totuşi un răspuns...
Sigur că mulţi ne vor (vrea) ţara. Şi în trecut a fost la fel... dacă te uiţi în istoria oficială, mai ales în cea scrisă NU de români, în dreptul hărţii ţării nu prea o să dai de daci... dai un pic şi de ţările române, dar mai mult dai de imperii sau regate străine (fie şi cel cuman... ce o mai fi rămas din el, ce mari civilizatori au fost cumanii, habarnam - dacă au fost Basarabi, atunci ei s-au civilizat pe teritoriu românesc).
Îţi zic io, deşi întrebarea ta e subţire, cu muşchii mici şi-naltă direcţie decât aia care mă interesează pe mine, care a fost şi ie soluţia: natalitatea (în principal o văd ca pe o cultivare a creaţiei în ţara natală - cum e natural să o facă chiar şi patagonezii în ţara lor - , fie şi prin faptul că încerci/cauţi să iei, dacă nu-s proaste, produse de origine românească) în sensul asumării culturii şi civilizaţiei româneşti. Exclud xenofobia, e vb de asumarea rădăcinilor - esenţiale în ordine naturală. Veneticii pot zice că România e a lor, dar dacă acolo-s mulţi români, şi, mai ales, "practicanţi" ai României (măcar cearcă de vorbesc curat româneşte etc), geaba zic.
Iară natalitatea înseamnă cel puţin: forţă de creaţie, familie (în primul rând spirituală) puternică, simţământul acut că faci parte dintr-o comunitate pe care se cuvine să o slujeşti, nu simţământul acut că uite ce bună resursă la îndemână avem, eventual de înţepat ca un stăpân/demiurg "adevărat". Forţa de creaţie înseamnă să nu te ia valul forward-urilor trâmbiţate sau insinuate, şi, din când în când, să mai vii şi cu o chestie personală, fie şi o idee regândită de tine însuţi... o creaţie sau, cel puţin, o respectare a ei în sensul menţionat mai înainte.
Aa, desigur, nu înseamnă că orice împuietor e "merituos"... se văzură multe cârdăşii: primordial e rostul spiritual, care, de altfel, n-are cum să rezulte din agregare, când nu vorbim de o degenerare a rostului (cârdăşia: în genere, din micime, întoarce steagul către sine), care se împlineşte doar prin trăire interioară şi, cumva, dincolo de noi.
Aşa că, io, mărturisesc, nu pot să mulţămesc major decât pentru chestii d-astea. Restu' nu prea stimulează creativitatea în Ţara mea (care e şi teren material, şi afectiv, şi spiritual... ca Ţara Bârsei de exemplu).
La începutul lunii decembrie 1989, preşedintele României socialiste, Nicolae Ceauşescu, a primit, din partea lui Iulian Vlad, un raport despre discuţiile din Malta dintre celor două mari super-puteri de la acea vreme, Statele Unite şi URSS. Raportul vorbeşte despre “un nou echilibru pe continentul european”, respectiv “redefinirea sferelor de influenţă”. Documentul a fost făcut public şi nu insistăm asupra lui. Ceea ce nu se ştie este faptul că, alături de informaţiile mai sus amintite, spionii români care s-au ocupat de operaţiunea “Malta” au mai adus şi o hartă.
[...]
În 1992, William B. Wood, geograf-şef al Departamentului de Stat american (fost ambasador al SUA în Afganistan), dădea publicităţii o hartă cu noile graniţe ale statelor Europei, care ar fi trebuit modificate în virtutea intereselor strategice de după căderea blocului comunist. Adică înţelegerea de la Malta . Pe scurt, se preconiza că: Scoţia devine independentă; o parte a Irlandei de Nord se uneşte cu Republica Irlanda; Bretania se desprinde de Franţa; Ţara Bascilor şi Catalunia se desprind de Spania; Italia se divide în zona de nord şi zona de sud; Belgia se divide în Flandra şi Wallonia; Cehoslovacia se rupe în două; Kaliningrad va fi o zonă autonomă în cadrul Rusiei; Kosovo se alipeşte Albaniei; Transilvania devine parte a Ungariei; actualele judeţe Dolj, Caraş-Severin şi Timiş se desprind de România şi devin o ţară a ţiganilor; partea vestică a Basarabiei revine României; partea estică a Basarabiei, inclusiv Transnistria, devin zona autonomă “Dniester” în cadrul Ucrainei.
Publicaţia franceză “L’evenement de Jeudi” arată harta mai sus menţionată, în octombrie 1992. Peste România de sud-vest scrie “Ţigani”.
"
În sfarşit, se ajunge la situaţia zilelor noastre când, se observă cu îngrijorare, ţara are în funcţii cheie, reprezentativ de mari, pe un Vladimir Tismăneanu sau pe un Patapievici, foşti ideologi de frunte ai comunismului sau odrasle ale unor ştabi/potentaţi. Deci Malta redivivus... o viziune care nu e chiar neverosimilă dacă ne uităm în jur şi observăm că ne cam cultivăm, fie şi printr-o "eficientă" apatie, spre a deveni colonie. Nu-i rea "ştirea". Mi-a lăsat însă un gust amar problematizarea ei: "O fi pe bune?" se întreba doar ingenuul răspândac. Interesantă întrebarea, dar ca stil, care este omul, sau ca ton, care face muzica, aduce aminte de procedeul OTVist: ştire bombă (am auzit că aţi fost la puşcărie) şi apoi "provocare": e adevărat? În continuare, dau totuşi un răspuns...
Sigur că mulţi ne vor (vrea) ţara. Şi în trecut a fost la fel... dacă te uiţi în istoria oficială, mai ales în cea scrisă NU de români, în dreptul hărţii ţării nu prea o să dai de daci... dai un pic şi de ţările române, dar mai mult dai de imperii sau regate străine (fie şi cel cuman... ce o mai fi rămas din el, ce mari civilizatori au fost cumanii, habarnam - dacă au fost Basarabi, atunci ei s-au civilizat pe teritoriu românesc).
Îţi zic io, deşi întrebarea ta e subţire, cu muşchii mici şi-naltă direcţie decât aia care mă interesează pe mine, care a fost şi ie soluţia: natalitatea (în principal o văd ca pe o cultivare a creaţiei în ţara natală - cum e natural să o facă chiar şi patagonezii în ţara lor - , fie şi prin faptul că încerci/cauţi să iei, dacă nu-s proaste, produse de origine românească) în sensul asumării culturii şi civilizaţiei româneşti. Exclud xenofobia, e vb de asumarea rădăcinilor - esenţiale în ordine naturală. Veneticii pot zice că România e a lor, dar dacă acolo-s mulţi români, şi, mai ales, "practicanţi" ai României (măcar cearcă de vorbesc curat româneşte etc), geaba zic.
Iară natalitatea înseamnă cel puţin: forţă de creaţie, familie (în primul rând spirituală) puternică, simţământul acut că faci parte dintr-o comunitate pe care se cuvine să o slujeşti, nu simţământul acut că uite ce bună resursă la îndemână avem, eventual de înţepat ca un stăpân/demiurg "adevărat". Forţa de creaţie înseamnă să nu te ia valul forward-urilor trâmbiţate sau insinuate, şi, din când în când, să mai vii şi cu o chestie personală, fie şi o idee regândită de tine însuţi... o creaţie sau, cel puţin, o respectare a ei în sensul menţionat mai înainte.
Aa, desigur, nu înseamnă că orice împuietor e "merituos"... se văzură multe cârdăşii: primordial e rostul spiritual, care, de altfel, n-are cum să rezulte din agregare, când nu vorbim de o degenerare a rostului (cârdăşia: în genere, din micime, întoarce steagul către sine), care se împlineşte doar prin trăire interioară şi, cumva, dincolo de noi.
Aşa că, io, mărturisesc, nu pot să mulţămesc major decât pentru chestii d-astea. Restu' nu prea stimulează creativitatea în Ţara mea (care e şi teren material, şi afectiv, şi spiritual... ca Ţara Bârsei de exemplu).
Poeme de iarnă (5 floricele printre dinţi in stil Hai ku d'al nostru)
Cârdăşia:
în genere, din micime,
întoarce steagul către sine.
Paranoicul:
fum şi parfum pe drum,
şi e peste tot.
Descurcăreţul:
un pic de fum şi de parfum,
şi iar s-a sus-tras.
Şmecherie de provincie:
un mârtan emancipat
dă târcoale la păsat.
Ruga încearcă să asculte,
Tupeul şi restul se fac că ...;
Dumnezeu ştie ce aude.
în genere, din micime,
întoarce steagul către sine.
Paranoicul:
fum şi parfum pe drum,
şi e peste tot.
Descurcăreţul:
un pic de fum şi de parfum,
şi iar s-a sus-tras.
Şmecherie de provincie:
un mârtan emancipat
dă târcoale la păsat.
Ruga încearcă să asculte,
Tupeul şi restul se fac că ...;
Dumnezeu ştie ce aude.
marți, 1 februarie 2011
Raport către don Costel ;)
Don Costel Caşcaval, un actor român de mare potenţial... fără strâmbe:
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"
Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.
Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.
Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html
Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.
Adăugare.
Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".
Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.
Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.
cu respect,
Octavian G.
"
"Am vazut filmul Portretul Luptatorului la tinerete...,
regizat de Constantin Popescu,baiatul producatorului Titi Popescu.Film facut in familie. Oare de ce ne apucam de astfel de teme,daca nu stim sa le punem in pagina!?! Distributia prost aleasa. Nu ma refer la jocul tinerilor actori!Datorita tineretii lor, nu sunt credibili! Se vede ca nu au facut nici macar armata candva.Singura preocupare a Partizanilor in acest film,este sa aiba doar ce manca!Un film de trei ore, care nu spune nimic din ce ar fi putut fi spus!D-nul Regizor Constantin, tema de istorie, e mult prea complicata pentru d-ta!"
Mai jos redau răspunsul meu (mai vechi) acestui 'friend' de pe Facebook (nu, nu îl atac, încerc să îl trag de manecă şi îmi spun părerea).
"
Si ce dacă a fost făcut în familie!? Multe lucruri bune se fac în familie. E natural să te ajuţi cu familia, dacă sepoate, nu? Îţi pare rău când vezi că nu se poate. Este o mare pierdere a timpurilor noastre faptul că nu mai avem tradiţia transmiterii din tată în fiu, că am ajuns, dintr-o VERIGĂ care simţea/folosea pulsaţia neamului (ce altceva este coloana lui Brâncuşi?) şi îşi cultiva pamânturile, o piesă de folosit pe piaţa culturală gloabală, a obiceiurilor, a muncii etc.
Regizorul are marele merit de a fi abordat cât a putut el de serios acest subiect dificil, sensibil (mai ales pentru români), despre care s-a documentat cu anii - vezi cantitatea uriaşă de informaţie pe care o presupune alcătuirea filmului, dar şi interviurile pe care le-a dat. Da, este un film care se vrea a fi şi un documentar. Şi cred că era esenţială dimensiunea documentară pentru acest subiect, ca să nu fim minţiţi, fie si "frumos". Cum ne mint mercantil dar şi "eftin" o grămadă de telenovele şi alte entertaiment-uri.
Pentru că mă intereseaza mult subiectul, mi-am strâns nişte gânduri la adresa:
http://muscelu.blogspot.com/2010/11/omnipotentul-ganditor-de-prestigiu-in.html
Mă bucur ca vă pasionează subiectul şi că i-aţi dat atenţie din prima, dar nu sunt de acord cu judecata dvs.. Îmi pare rau! Prea faceţi morală unui regizor care a gândit generos (! chiar şi-a propus să facă o trilogie), chiar dacă, din p.d.v. "artistic" (acest atribut e până la urmă interpretabil - io, unul, cred că
fără morală e pustiu, estetismul pur părându-mi-se o bagabonţeală), poate că filmul nu e o capodoperă. Dar e cap de operă în sensul că ne zgâlţâie cu amintirea unor pete albe din istoria noastră, ne face să credem că se poate, că nasc şi-n Romania Oameni - unii dintre ei fiind chiar, prin dăruire, sfinţi. Este cu adevărat tonic, mai ales în aceste vremuri când se pare că avem o problemă cu identitatea şi, implicit, cu solidaritatea, şi dacă o ţinem tot aşa vom ajunge o colonie.
Adăugare.
Văzui aseară la M.Ţ.R. "Asfalt tango", un film mediocru al totuşi-importantului regizor Caranfil. Film superficial, forţat... să ne râdem de orice. Comedie in stil american, mercantil, cu specific bişnităresc de tranziţie. Şi cu oarece cioranism "eftin" -"vezi că e cât p'aci să-mi fac felu'" - prin anvergura vitejiei roaderii la ţâţâna naţională (se prezintă acolo un ţăran român libidinos şi bleg cum n-am vazut în viaţa mea, deşi cam umblu pân ţară). O comedie meschină. Efectiv credeam că am halucinaţii când am auzit o actriţă declarând printre suspine că filmul ăsta, la rularea de ieri, a făcut-o să se îndrăgostească de cinema. Şi totuşi nu l-a întrecut pe intelecualul fanion cu numele de G. Liiceanu care, cu ochi de uliu, aprecia filmul, nici mai mult, nici mai puţin, drept o tragedie ecorşantă".
Sigur, au fost mulţi în sală şi mai ales tineret probabil "nonconformist" - şi acest atribut poate fi interpretat "după facultăţi". Oricum lume bună şi tânără... e adevărat, mai puţin interesată să problematizeze la discuţia de după film cu regizorul. Şi uite aşa mi-am adus aminte de ce spunea alt regizor, Cristi
Puiu. Ceva de la care eu îmi permit să generalizez cum că o să progresăm la nivel naţional, când critica (de la spectator la profesionişti) o să fie bună, încurajatoare a producţiilor de calitate, la nivel naţional. Măcar de-am ieşi, într-o primă fază, din iritarea că altul e de altă părere cu noi.
Din pozitive de curând, căci aşa îmi place să-nchei:
- am văzut săptămâna trecută tot la M.Ţ.R nişte filme documentare" extraordinare de Thomas Ciulei. Io cred că erau de-a dreptul artistice, având calitatea de a ne furniza şi căldură (dar nu fierbinţeală) interioară şi cunoaştere "reală", zâmbete largi şi nu într-un clonţ :D
- în multe cazuri, la M.Ţ.R, discuţia după multe filme este animată, cu păreri diverse
Dacă mai pun şi câteva observaţii de după o discuţie (tot după film) cu d-l Adrian Porumboiu, îmi reiese clar că latura "documentară" (îi putem zice şi PLAUZIBILĂ) devine esenţială într-un film. Intră în bunul simţ omenesc aprecierea că, dacă eşti "păcălit" o dată, a doua oară nu prea mai ai încredere sau, totuşi, nu mai acorzi aceeaşi şansă. Sau, mai bine, cum zicea un Arsenie Papacioc: "Iubirea iartă, dar nu se bucură decât de adevăr".
Dacă ne "pute" ceva din România actuală, să realizăm că orice încercare (sau politică, ca să revalorific acest termen care, la origine, presupune dragoste de oameni) sinceră, dăruită de a ne cultiva, de a ne reconecta la spiritul (înţelepciunea) tradiţiilor celor bune, este benefică. Ca să ne RECUPERĂM pe de-a întregul, îmi apare că, plecând de la datele nostre reale, trebuie să ne transfigurăm - asta o putem face numai iubind un rost care ne transcede - până la a deveni creatori. Mai ales că timpurile s-au schimbat şi noi ne cam ieşirăm din matcă, domnu' caluşar (vezi Italiencele", o comedie românească "pe bune", în care don Costel Caşcaval joacă un rol minunat). Ne trebuie ceva nou si totuşi vechi ... o re-voluţie a la Brancuşi, numitul creator al sculpturii moderne, care declara "eu, cu noul meu, vin din ceva foarte vechi". Şi încă: "nu mi-am rupt rădăcinile sa umblu ca un năuc pe tot globul; a profitat apoi şi arta mea". Ca să profităm de în mod esenţial de noi înşine, s-ar cuveni să ne bucurăm la scara noastră de tot ce încercă să crească verde din, mai degrabă decât pe, pământul ei. Alfel, dansăm, lunecăm într-o fiebinţeală scurtă de tango pe asfalt.
cu respect,
Octavian G.
"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
